Au românii un stil de a savura din plin orice eveniment la care i-au parte ceva de speriat. Spre exemplu astazi, nu ca ar fi ziua mortilor nustiuce eveniment, când îti petreci dupa-amiaza în cimitir, cu flori, lumânari, printre cruci si morminte numa’ placut nu poate fi, dar românul cum e el istet imediat gaseste cum sa faca dintr-o asemenea zi un eveniment de voie buna.

Aventura mea de luminatie a început pe la prânz, ne-am suit 5 oameni într-un hârb de dacie berlina  si dai înspre cimitir sa nu prindem nebunia de seara. Ce vorbesti, la ora 3 jumate dupa amiaza nu aveai unde sa arunci un ac în jurul cimitirului, puhoi de lume, plin de masini, cu greu am gasit un loc de parcare. La intrarea în cimitir ne-au luat în primire vreo 2 puradei (unde-s multi oameni hop si ei), apoi a venit ma-sa tinând un alt plod în brate (bine ca la facut copii are spor, da la munca nu are asa tragere).

- Ajutati-ma si pe mine cu un banut
- Pleaca ma de aci

Mergem mai departe, la nici 10 metrii alta care tinea un alt prunc  în brate.

- Ajutati-ma si pe mine cu un banut sa-mi i-au o pâine
- Ba da de unde apareti?! (unchiu-mio era nervos la culme, vroia sa mearga la aia s-o îngroape de vie)

Are unchiu-mio o vorba: “Vedea-i-as pe toti astia la marginea unei prapastii fara fund si daca se poate io sa le dau drumu’ în jos”.

Bun. Ajungem în cimitir, începem sa cautam, sa nu uitam de ce am venit, mai dam un ochi pe la restul mormintelor frumos aranjate care mai de care mai înflorate, iar cât despre oamenii din fata unui mormânt cred ca erau vreo 3 generatii, bunicii, parintii si copii, toti facând haz de necazul mortului si hlizindu-se copios pe seama unor anumite faze povestite de unul din ei. Punem florile, aprindem niste lumânari, aranjam frumos mormântul mai stam vreo 10 min si am pornit-o pe deal în jos la restul rudelor care au trecut de partea celor drepti. Cu cât ne apropiam de capela cu atât înghesuiala e mai mare. Se vede ca românul si-a luat locul de veci mai spre capela, ca vezi doamne acolo e lumea buna.

L-am surprins si pe Azorel cautându-si parintii morti în al 2-lea razboi mondial.

Aaa am uitat ceva, unii când vin de 1 noiembrie îsi aduc si ceva de-ale gurii sa cinsteasca cu mortul un paharel de ceva. Mergem înspre teritoriul pe care eu îl urasc cel mai tare, al rromilor asta ca sa nu zic tigani, da n-am ce face ca acolo îi îngropat Manu senior, teritoriu unde mâncarea si bautura e la ea acasa. Începeau sa apara pirandele cu haurul la vedere si rromânii cu clop si mustata. Facem slalom printre morminte si ajungem unde trebuie, sarmalelor si pancovele calde ne lasa gura apa, mirosul tuicii se simte pe o raza de 100 metrii si manelele te zgârie la urechi înca de când ai intrat pe poarta. Cred ca se cunoaste al cui e teritoriul, nu mai e nevoie de explicatii? Rezolvam mormântul pe baza de repede, orice numa’ sa nu se apuce sa porneasca manelele la maxim ca-i grav atunci, n-am apucat sa terminam ca au si venit lautarii lânga noi (nu la noi, la aialalti de lânga) si au dat drumul la o balada de au scârtâit vioara aia de pâna în maduva timpanului am simtit-o. Stiati ca plata la lautari în cimitir nu se face cu bani, ci pe pahare de monopol si mai stiati ca toti tiganii se cunosc între ei, daca nu aflati acum.

Ca în fiecare an de 1 noiembrie, dupa ce terminam cu cimitirul mergem toata gasca familiei la marginea Clujului, înspre Turda, la o pescarie unde se manânca un crap cu sos tiganesc de nota 10. Asa ca si astazi am taiat-o la peste.