Tag Archives: viata
Când îşi ia puiul zborul din cuib…
Orice tânăr trecut de 20 ani ştie că îi vine şi lui vremea să părăsească cuibul natal şi să o ia pe drumul lui în viaţă. E conştient că nu poate să sta o veşnicie pe spatele bătrânilor, aşa că, îşi găseşte un loc de muncă bun, o chirie la un preţ decent, dacă nu dispune de bani să-şi ia direct un apartament, îşi găseşte o mândruţă care să-l iubească şi pe care s-o iubească sincer, alături de care să înceapă să-şi construiască un viitor, şi uite aşa începe viaţa adevărată pentru tânărul nostru. Dă peste greutăţile vieţii, plata facturilor, cheltuieli, cumpărături şi alte cele. De multe ori resimte singur durerea după ce se loveşte de foarte multe ori cu capul de pragul vieţii. Şi e normal să se întâmple asta, până când a locuit în casa părintească, lucrurile au fost simple, mama şi tata se ocupau de totul, tânărul nostru nu avea grija zilei de mâine, el îşi vedea eventual de şcoală şi de tinereţe, ca orice om normal de altfel la vârsta lui.
Dar vine o vreme când distracţia asta se termină, iar acel moment este când începe tânărul nostru să ajungă să stea pe barba lui, să muncească pentru fiecare bănuţ, să facă economii, să pună deoparte pentru întreţinere şi alte diverse cheltuieli, să vadă cât de greu se câştigă banul şi ce sacrificii trebuiau să facă părinţii lui pentru a-i face lui totul pe plac.
Şi acum vine întrebarea firească pe care o am eu, care mă aflu oarecum în aceeaşi situaţie: care e vârsta optimă, sau hai să-i zicem, vârsta normală, pentru care un tânăr ar trebui să părăsească cuibul părintesc şi să o ia în drumul lui? Până la cât e normal pentru un tânăr să vieţuiască alături de părinţi ca să nu fie băgat în categoria paraziţiilor sociali care sunt ţinuţi de mama şi tata? Ştiu, de la 18 ani părinţii nu mai sunt obligaţi să te ţină, iar, ca orice pui, plecarea lui din cuibul unde a venit pe lume este atunci când ajunge la maturitate şi e capabil să zboare singur, să se descurce , să-şi găsească singur hrană, adăpost şi să reziste ştiind că nu mai are o aripă părintească deasupra capului. Ei bine, cum traducem asta în vârstă?
De pe la 20 ani cu toţii începem să ne gândim că de anul viitor vine timpul să zburăm din cuib şi să ne facem singuri viaţa, anul trece şi tot în casa părintească rămânem. Tot amânăm, tot amânăm, până ce ajungem într-o perioadă în care ne pică obrazul de ruşine că trebuie să stăm la o vârstă, gen 25+ ani, pe spatele lor, iar ei, dragii de ei, n-au ce să ne zică, că suntem sânge din sângele lor şi nu vor să ne izgonească în stradă.
E şi greu în ziua de azi să-ţi iei un apartament, sau cel mult o garsonieră, la ce preţuri sunt. Nu strângem noi banii ăia nici în 100 ani singuri, pe barba noastră, poate doar dacă am prinde un job bine plătit afară, dar nici aşa nu cred. Dacă nu te ajută părinţii cu nişte bani pentru o casă sau nu ai vreo mătuşă înstărită, chiria scrie pe tine, asta dacă nu alegi să fi un parazit pe spatele părinţilor până te însori, cum sunt de altfel mulţi de pe la 25 ani în sus.
Voi, care sunteţi mai trecuţi prin viaţă, la ce vârstă v-aţi luat zborul din cuib, iar restul, când aveţi de gând să o faceţi?
credit foto
Poate fi viaţa în sine inspiraţională?
Citeam pe net un articol legat de lucruri inspiraţionale şi ceea ce îi inspiră pe oameni şi îi ajută să reuşească în viaţă, să se descurce în situaţii limită, să aibă succes, să fie fericiţi. Sunt multe lucruri care pot inspira o persoană. O carte bună, un citat, un text bine redactat, un film, o piesă dintr-un gen muzical, o emisiune televizată, un show, un speech. Cam astea sunt cele mai frecvent întâlnite.
Personal, nu mi-am pus niciodată întrebarea ce mă inspiră. Pentru mine, ca blogger, inspiraţia e foarte esenţială, dar nu există ceva anume care să mă inspire. Totul vine de la sine putere, fără să o stimulez în vreun fel. Pur şi simplu mă inspiră viaţa. A mea evident, doar nu a vecinului. Tot ceea ce fac în viaţă, fac cu un scop, să asimilez cunoştinţe noi în domenii diferite, să mă bucur de succes. Mă inspiră absolut totul. Găsesc o fărâmă de inspiraţie în tot, cărţi, texte, filme, speech-uri, show-uri tv.
Viaţa în sine poate fi inspiraţională, părerea mea. Pe tine ce te inspiră în lumea asta? Şi tu eşti caz special ca mine care te inspiră viaţa în general?
O dată în viaţă…
- îţi iese chinta royală la poker
- trăieşti cu adevărat primul sărut cu o fată
- prinzi un fulger cu camera, nefiind profesionist în ale fotografiei
- găseşti mai mult de 10 lei pe jos
- te îndrăgosteşti cu adevărat
O dată şi numai o dată în viaţă îţi ţi se întâmplă astea. Poate cineva să mă contrazică?
Nevoia de a lua atitudine
Vine o vreme când realizezi că ai o deosebită nevoie de a lua atitudine, a pune piciorul în prag, a te afirma. Luând atitudine atunci când trebuie există şansa să ţi-i se deschidă multe uşi. Atitudinea te ajută să impui puţin respect în mediul în care te învârţi. Am studiat mai demult un articol din care am tras concluzia cum că, şefilor le place să aibă angajaţi cu, ceea ce numim noi într-o variantă mai românească, coaie. N-ai coaie, eşti varză! N-ai tupeul necesar să-i spui boului (no offence) care te plăteşte că ar fi timpul pentru o mărire de salariu, că tu ai făcut ore suplimentare, ai renunţat la concedii pentru bunul mers al companiei, că ai pus întotdeauna job-ul în faţa logodnicei, a familiei sau a prietenilor, şi totuşi, munceşti pe acelaşi salar din prima zi în companie. Cine e de vină? El că plăteşte un om cu bani puţini sau tu că nu ai curajul să te impui un pic în faţa şefului. Nu zice nimeni să te răsteşti la el sau să ridici tonul, nici să te cerţi nu e indicat, dar să iei un pic de atitudine în faţa lui nu strică niciodată.
Fetelor le plac băieţii îndrăzneţi, femeilor le plac bărbaţii care pun piciorul în prag şi se impun. Cine e de vină că tu nu eşti în stare să acţionezi după mintea ta şi faci doar ce-ţi dictează ea, convins fiind că greşeşte? Ea, că insistă văzând că te poate ţine sub papuc lejer sau tu că nu eşti în stare să pui piciorul în prag? Fără atitudine nu faci nimic. Eşti un mare zero barat. N-ai nicio şansă în viaţă.
Şi nu am vorbit aici deloc de acea atitudine care se referă la comportamentul oamenilor în societate, ci la nevoia de a lua atitudine atunci când trebuie. Nu dau sfaturi de viaţă şi nici nu vorbesc din experienţă proprie, mi-am expus un punct de vedere referitor la un articol citit recent, nu mai ştiu unde. Eşti liber să-ţi expui şi tu la rândul tău punctul de vedere printr-un comentariu.
