Chiar dacă tânăra a încercat să ascundă statusul de părinţi, a pierdut din vedere o variabilă importantă, taicăsu lucrează în domeniul IT, deci a fost o chestiune de timp până ce a descoperit ce părere are fiica lui despre el şi, implicit, despre familie. Şi cum a descoperit iarăşi e o situaţie comică. Ea nu s-a gândit să ascundă statusul şi de câinele familiei, care, aparent, are şi el pagină de facebook, pagină de care se ocupă, evident, tatăl :)). Cam ce înseamnă să ai nişte părinţi 2.0 care se descurcă foarte bine cu calculatorul şi internetul în 2012.

Voi vă daţi seama că omul acesta a devenit un model pentru toţi părinţii şi un părinte cool pentru restul adolescenţilor?   Vă daţi seama că fata respectivă a câştigat un capital de imagine imens în cercul ei social şi la şcoală, iar toţi colegii şi prietenii îi vor zice că ce tată fain are, că vai ce chestie tare a făcut? Acum, de suportat va suporta pedeapsa pe care a primit-o, că n-are încotro, dar sper că va şi învăţa ceva din treaba asta. Nu e deloc ok felul cum s-a comportat, fără discuţii, nu îţi speli rufele în public chiar în halul acesta, iar dacă ai o problemă, te duci mătăluţă şi expui problema în faţa lor. Ai vreo critică sau reclamaţie de făcut la adresa părinţilor, nu o spui pe facebook, o împărtăşeşti CU EI.

Totuşi, nu înţeleg ceva, de ce te-ai plânge că te mai pun părinţii din când în când să-ţi mişti fundul leneş din loc şi să faci ceva util. Pot să bag mâna în foc că părinţii ei i-au cerut vreodată să facă lucruri grele, de adulţi, gen, să aducă bani în casă, să facă de mâncare, i-au cerut doar să-şi facă patul după ce se trezeşte, să-şi spele hainele din când în când, să facă ordine la ea în cameră, să-şi găsească un job part-time pentru a face şi ea un ban de buzunar şi să-şi vadă de şcoală, sunt lucruri normale care fac parte din responsabilitatea unui adolescent şi e de datoria unui părinte să i le ceară odraslei lui. Orice adolescent are responsabilităţi.

Credeţi că a procedat bine tatăl băgând câteva gloanţe în laptop-ul de câteva sute de dolari sau a cam exagerat aşa un pic? :))

Dacă toată chestia asta se dovedeşte a fi pe bune, băiatul respectiv trebuie internat într-o clinică de psihiatrie foarte urgent pentru că e clar că nu e cu toate ţiglele pe casă şi are o problemă. GRAVĂ! Iar faptul că a publicat mizeria asta pe internet, într-un spaţiu public, nu face decât să atragă atenţia asupra problemei de ordin mental pe care o are. Oricum, eu refuz să cred că e adevărat. Nu, serios, nu cred că există astfel de oameni în jungla urbană. Ferească bunul Dumnezeu.

via fb

Dar vine o vreme când distracţia asta se termină, iar acel moment este când începe tânărul nostru să ajungă să stea pe barba lui, să muncească pentru fiecare bănuţ, să facă economii, să pună deoparte pentru întreţinere şi alte diverse cheltuieli, să vadă cât de greu se câştigă banul şi ce sacrificii trebuiau să facă părinţii lui pentru a-i face lui totul pe plac.

Şi acum vine întrebarea firească pe care o am eu, care mă aflu oarecum în aceeaşi situaţie: care e vârsta optimă, sau hai să-i zicem, vârsta normală, pentru care un tânăr ar trebui să părăsească cuibul părintesc şi să o ia în drumul lui? Până la cât e normal pentru un tânăr să vieţuiască alături de părinţi ca să nu fie băgat în categoria paraziţiilor sociali care sunt ţinuţi de mama şi tata? Ştiu, de la 18 ani părinţii nu mai sunt obligaţi să te ţină, iar, ca orice pui, plecarea lui din cuibul unde a venit pe lume este atunci când ajunge la maturitate şi e capabil să zboare singur, să se descurce , să-şi găsească singur hrană, adăpost şi să reziste ştiind că nu mai are o aripă părintească deasupra capului. Ei bine, cum traducem asta în vârstă?

De pe la 20 ani cu toţii începem să ne gândim că de anul viitor vine timpul să zburăm din cuib şi să ne facem singuri viaţa, anul trece şi tot în casa părintească rămânem. Tot amânăm, tot amânăm, până ce ajungem într-o perioadă în care ne pică obrazul de ruşine că trebuie să stăm la o vârstă, gen 25+ ani, pe spatele lor, iar ei, dragii de ei, n-au ce să ne zică, că suntem sânge din sângele lor şi nu vor să ne izgonească în stradă.

E şi greu în ziua de azi să-ţi iei un apartament, sau cel mult o garsonieră, la ce preţuri sunt. Nu strângem noi banii ăia nici în 100 ani singuri, pe barba noastră, poate doar dacă am prinde un job bine plătit afară, dar nici aşa nu cred. Dacă nu te ajută părinţii cu nişte bani pentru o casă sau nu ai vreo mătuşă înstărită, chiria scrie pe tine, asta dacă nu alegi să fi un parazit pe spatele părinţilor până te însori, cum sunt de altfel mulţi de pe la 25 ani în sus.

Voi, care sunteţi mai trecuţi prin viaţă, la ce vârstă v-aţi luat zborul din cuib, iar restul, când aveţi de gând să o faceţi?

credit foto

La cinema, trei pusti de 13-14 ani galagiosi, au comentat tot filmul, de vreo doua ori m-am intors si le-am spus ca-i bat daca nu se potolesc. Ei, nimic. Dupa film, le-am dat feed-back-ul putin asteptat. Cateva palme la doi dintre ei (incepusera sa dea vina unul pe altul), iar celui de-al treilea i-am spus ca e urat modul in care creste. Nu stiu ce m-a apucat.

Am stat puţin şi m-am gândit dacă să scriu sau să nu scriu despre subiect, dar am zis, la naiba, e blogul meu şi scriu ce vreau pe el. Sunt părerile şi opiniile mele aici, eu plătesc chiria, am tot dreptul să spun ce simt.

Când vine vorba de violenţă eu sunt ultima persoană cu care să vorbeşti despre asta. Sunt un tip pacifist şi extrem de calm, adică nu mă enervez prea des şi încerc să ignor cât pot de mult ceea ce nu-mi place, mai exact nesimţirea, disrespectul, lipsa bunului simţ şi proasta creştere, dar asta nu înseamnă că dacă mă ataci fizic stau şi mă uit la tine, staţi liniştiţi, nu-i nici chiar aşa :)). Nu-mi place bătaia, dar dacă mă calci pe coadă rău de tot, pot să-ţi răspund cu aceeaşi monedă. Bun, trecem peste asta. Nu încurajez deloc violenţa, chiar urăsc oamenii care răspund cu violenţă atunci când nu le convine ceva, dar aş vrea să ştiu, voi cum aţi fi răspuns la nesimţirea şi proasta creştere a puştilor respectivi dacă aţi fi fost voi în loc? Pentru că, degeaba tot vorbim noi aici şi încercăm să demonstrăm cât de mult a greşit omul, să vorbeşti în sala de cinema, deranjându-i pe alţii care au venit să urmărească un film, nu să asculte analiza lui făcută de un neica nimeni, te califică automat în grupul celor prost-crescuţi. Fără supărare dacă se simte cineva ofensat de afirmaţiile mele, dar am impresia că atunci când nu primeşti o educaţie bună acasă de la părinţi tinzi să ieşi aşa în societate. Pe principiul, dacă părinţii nu te învaţă că e bine să te descalţi când intri în casa unui străin sau să-l întrebi politicos dacă poţi intra încălţat, iar tu intri ca boul cu bocancii plini de noroi pe mocheta omului fără să-i zici nimic, denotă faptul că-ţi lipsesc cei 7 ani de-a casă.

Revenim la subiectul iniţial. Şi a pornit o întreagă polemică în comentariile de pe facebook şi pe twitter pe această temă. Unii l-au luat pe “dacă părinţii nu-i educă trebuie să o facă cineva” în braţe şi au fost de acord cu gestul, iar alţii, mai realişti de altfel, s-au suit în barca celor “nu ne facem singuri dreptate şi mai ales cu pumnul, ce suntem în evul mediu?”. Părerile sunt împărţite ca de fiecare dată. Unii sunt pro, alţii contra, iar ceilalţi, cum sunt eu, stau cu popcornul în mână şi se uită la spectacol. Fiecare se bate în argumente care mai de care mai interesante, ca şi cum ar fi fost ei cei afectaţi de acest gest.

Doar că vin eu şi spun că uneori am impresia că oamenii tind să dramatizeze din orice. Vezi cazul Băsescu şi copilul, când dintr-o mică atingere s-a transformat într-un adevărat KO. La fel cred că e şi în cazul de faţă, îmi rezerv dreptul de a crede acest lucru, că cele două palme nu au fost tocmai palme. Nu cred că i-a lovit pe puşti ci i-a luat după cap şi le-a dat un sfat părintesc, de genul ce vedem prin filme când un copil face o boacănă şi-l ia tacsu de după gât şi-i explică unde a greşit. Am îndoieli că povestea e veridică, mai ales când vine de la un om care nu e recunoscut ca fiind un tip violent ci genul de om mai pacifist şi calm. Nu l-am cunoscut, dar bănuiesc că aşa e, nu ştiu care e limita omului la care îi sare ţandăra şi reacţionează violent. N-am de unde ştii dacă promoterul cititului urban nu e vreun om iute de mânie şi fioros în realitate, asta o ştiu doar cei care l-au cunoscut personal.

Cum aş fi procedat eu?

Dacă aş fi văzut că nu-mi răspunde la rugăminţi să înceteze, m-aş fi dus frumos la cei care se ocupă cu ordinea la cinema şi i-aş fi rugat să facă ceva în sensul ăsta. Pentru că, să fim serioşi, nimănui nu-i place să audă pe cineva în timpul unui film chicotind şi hlizindu-se pe toată durata filmului.

Părerea mea.

Va frânge ceva inimi băiatul ăsta la viaţa lui. Deja are succes de mic, fetele îl vor, băieţii îl invidiază, cu toate că nici mustaţa nu i-a crescut şi nici cerneala de pe buletin nu i s-a uscat.

Mai are rost să repetăm aceeaşi placă cu, ce făceam noi la 14 ani? Nu prea cred, dar pentru cultura generală a puştimii din ziua de azi, noi ne trăiam copilăria pe afară, băteam mingea, ne jucam ascunselea, baba oarbă, şotron, castel şi alte asemenea jocuri, pe când generaţia aasta e preocupată de sentimente, relaţii, viaţă de sexuală. La 14 ani noi nu ştiam ce-i ăla internet şi de calculator auzeam mai mult prin filme. Ce-am fost şi ce-am ajuns. Voi vă imaginaţi că pe ăştia ne vom baza la bătrâneţe?

Vai de noi ce ne aşteaptă.

primită pe messenger