Și mă întreabă:

- Nu te supara, mancați-aș suflețelul tău, la pașapoarte pe unde putem ajunge? (el era în piața Avram Iancu)

În momentul ăla eram la un pas să izubucnesc în ras, dar din respect (am totuși respect pentru oamenii care mi se adresează frumos, indiferent de culoarea pielii)  m-am abținut. Și cum nu mă descurc să explic care pe unde sunt in oras, nu că aş fi avut ce să-i explic omului, am replicat un nu știu hotărat și mi-am văzut de drum. Cu zambetul pe buze.

Am impresia că am fost băgat într-o cameră criogenică și m-au scos afară acum, după 20 ani, si am ratat o bună parte din istoria de azi, dar, nu vă supăraţi că vă întreb, de când are nevoie un tuciuriu din specia romales de pașaport? Ei parcă aveau liberă trecere oriunde :))

M-a surprins cuvantul multumesc iesit din gura lui aurită după ce i-am replicat că nu știu. Plăcut surprins. Așa ceva clar nu vezi in fiecare zi.

Ce mi se pare absolut senzaţional este felul cum îşi iau ţiganii apărarea. Sunt uniţi şi se ajută unii pe alţii, nu se sapă între ei ca românii. Când unul dă de greu, sare toată şatra în ajutorul lui. La noi nu, la noi când un român are probleme restul stau pe margine dând indicaţii şi comentând.

Românii se pârăsc unii pe alţii la şefi, nu se ajută, nu se susţin, nu sunt deloc uniţi, spre deosebire de ţîgani care sunt total opusul. Românul mai întâi îşi vede de propriul interes, să-i fie lui bine contează, dă-o dracului de colegialitate, cine are nevoie de ea?

Românul mai bine şi-ar tăia o mână decât să-şi ajute un coleg să fie promovat la locul de muncă. “De ce să câştige ăla mai mulţi bani ca mine”, gândeşte românul… Mai întâi el întreabă cât timp durează presupusul ajutor care i se cere, nu cu ce te pot ajuta, pentru că aparent timpul lui e foarte preţios şi nu merită irosit pe lucruri minore din care nu câştigă nimic.

Românul vrea să câştige din tot câte puţin, chiar şi din ajutorul pe care-l poate oferi gratuit unui prieten sau coleg.

Or fi ţiganii (sau rromii, luaţi-o cum vreţi) fără prea multă carte, hoţi, tâlhari, dar ne bagă sub radical la capitolul colegialitate şi unicitate.

Am în faţa mea două primate din rasa romus-ţiganus ce vieţuiesc prin mediul urban consumând aerul de pomană. Sunt doi inşi, unul mai mic şi celălalt mai mare, ocupă două locuri. Vârsta nu pot să o estimez cu exactitate, dar nu au mai mult de 20 ani. Se vede că sunt camarazi, cel mare îşi ţine braţul pe umărul celui mic protejându-l de prădători. Cel mic îi urmăreşte fiecare mişcare, fiecare gest, are ce învăţa de la el, n-am ce zice. La a nu mai ştiu câta staţie se urcase o domnişoară drăguţă. Cel mare începe să o admonesteze verbal cu fluierături de ţăran. Cel mic râde tâmp la gestul prietenului său. Amândoi se hlizesc zgomotos.

La o altă staţie se urcă un domn în vârstă. Acesta se aşează pe un scaun din faţa primatelor şi este luat şi el în vizor. Cel mare are mai mult curaj, el e cel care dă tonul. Cel mic râde tâmp la orice gest făcut de tovarăsul său. Amândoi se dau în stambă zgomotos. Şi fiindcă nu se putea fără manele, cel mare îşi scoate telefonul şi pune un guţă sau salam, dracu ştie ce era. La maxim. Contrar tuturor aşteptărilor mele, după ce a dat drumul la muzică nici unul n-a mai scos un sunet, semn că maneaua linişteşte primatele.

Bun venit în România.

În timp ce dădeam un ochi în vitrina magazinului Orange din staţia mai sus menţionată, după un telefon mai de “Doamne ajută”, apare lângă mine o siluetă destul de rotunjoară. Cu o fustă înflorată şi cu un batic la fel de înflorat pe cap. Pe antebraţul drept ţine o pereche de şosete dă firmă şi în mâna stângă are o pereche de adidaşi tot dă firmă. Ceea ce speram să nu se întâmple, s-a întâmplat. A deschis gura. În momentul când şi-a început poezia aproape că i-am văzut licărirea dinţilor de haur ce-i poseda. Tulai doamne că greu am scăpat de ropotul de cuvinte ce ieşea pe gura “distinsei doamne”. Nu se mai oprea din negoţ. Eu nu ştiam cum să-i zic că nu-mi trebe nimic, ea nu ştia cu cât să mai scadă preţul să mă facă să cumpăr. Dacă tu apuci să zici trei cuvinte, ea zice 20/min. Am scăpat de individa cu şosetele şi adidaşi. Intru în piaţă. Ies după o jumate de oră. Sare un mustăcilă cu pălărie pe mine. “Hai băiatu’, îţi dau nişte parfumuri? Ieftin, băiatu’. Dă firmă, băiatu”. Fraza asta repetată de câteva ori – durere de cap. Bun, scap şi de insistenţele negustorului mare şi dau de un negustor mic. Deja mă gândeam câţi dracu mai sunt ăştia în familie. Vine pruncu’ gelat la mine. “Hai domnu’, ce telefon să-ţi dau? Că te-am văzut uitându-te în magazin. Hai că io le dau cel mai ieftin de pe aici”. “Mă, zic io mai mult ca să scap de gura lui, n-am nici un ban la mine amu’, da’ te caut io săptămâna viitoare”. “Bine, domnu’, aci mă găseşti”. Şi într-un final am ieşit din perimetrul lor, fără să mai dau peste nici un negustor romales.

Deci vă recomand să evitaţi zonele astea cu mulţi oameni în care roiesc comercianţii romaleşi ca musca la… Că dacă sunteţi prinşi în centrul ariei lor de activate îi vai ş-amar, pe puţin 2 vă racolează subtil pentru a vă prezenta oferta lor la şosete, adidaşi, parfumuri, lanţuri şi telefoane. Cam tot ce se poate băga în buzunar şi sub fuste prin Italia şi Spania.