Tag Archives: societate
Cum recunoşti un metrosexual în societate?
Bănuiesc că toată lumea cunoaşte definiţia metrosexualităţii, nu? Dacă nu o ştiţi, citiţi-o înainte să parcurgeţi acest text ca să nu avem întrebări de genu, da’ ce-i un metrosexual?
La baie
Ziua unui metrosexual începe dimineaţa târziu, iar prin târziu ne referim de la 9 începând – 10-11-12 atunci când şi-a petrecut noaptea în club. Metrosexualul consideră că e sub demnitatea lui să se trezească ca toţi săracii la 7-8 şi de asta a avut grijă ca job-ul său să nu necesite trezit în creierii dimineţii. După ce se ridică din pat, primul lucru nu este să-şi facă patul ci să meargă la baie, acolo unde prima chestie pe care o face este să îşi admire chipul în oglindă. Dacă cumva s-a întâmplat nenorocirea să-i iasă un coş undeva vizibil pe faţa-i superbă, devine deprimat şi ameninţă că nu mai iese din casă până ce nu scapă de el. Un coş pe faţă e cel mai urât coşmar pe care îl poate avea un metrosexual. După ce se spală pe dinţi, se mai admiră o dată în oglindă. Se spală pe faţă cu săpun lichid şi se mai admiră o dată în oglindă. Cu penseta în mână îşi smulge firele de păr nedorite de pe chipu-i perfect, apoi îşi lustruieşte faţa cu cremă pentru a-i da un luciu şi a-i scoate în evidenţă tenul perfect, iar odată terminat şi acest procedeu, se mai uită o dată în oglindă şi părăseşte toaleta. Oglinda este de multe ori “prietenul” cel mai bun al unui metrosexual. Timp: cel puţin 30 de minute
Hainele
Următoarea activitate cu care îşi începe ziua un metrosexual este alegerea vestimentaţiei, care este şi cel mai greu procedeu dintre toate. Un metrosexual care se respectă nu poartă niciodată aceleaşi haine două zile la rând, iar de aceea încearcă să le găsească pe cele mai potrivite care îi va pune în valoare trupul parcă sculptat şi atent lucrat la sală. Asortarea e cea mai grea parte din alegerea vestimentaţiei, dar cum un metrosexual cu pretenţii are întotdeauna un dressing plin, nu are de ce să-şi facă griji. Timp: cel puţin o oră.
Mic-dejun
Metrosexualul nu ia niciodată micul-dejun acasă, îl ia în oraş. Pentru că poate. Nici cafeaua nu şi-o bea acasă, o ia de pe drum şi o ţine în mână cu brandul la vedere (dacă-i de la Starbucks).
La job
Pe drum până la servici, butonează de zor telefonul. Îşi verifică peretele de pe facebook, mai dă un like, un share, lucruri din astea mărunte, de pierdut vremea. Un metrosexual adevărat nu spune niciodată merg la lucru, merg la servici, el foloseşte întotdeauna job: merg la job, sunt la office, am plecat de la job, nu ajung azi la job. Locul de muncă al unui metrosexual este întotdeauna la un birou în faţa unui computer (sau laptop pentru metrosexualii care se respectă). Odată ajuns la muncă, îşi verifică email-ul din 10 în 10 minute, intră pe facebook mai des decât merge la baie, îşi porneşte Yahoo Messenger-ul şi se face că lucrează. Mai trimite un email unui client, mai dă trei telefoane, mai completează nişte excel-uri şi i se face fomică. Metrosexualul e singura persoană care dă tonul la mâncare într-o firmă. Asemeni clopotarului care anunţă slujba în sat, metrosexualul aruncă bomba în birou: “nu mâncăm şi noi ceva?”. Desigur, tuturor le era foame, dar nimeni nu a îndrăznit să aducă vorba de mâncare, cu o oarecare jenă. Dacă sunt mai mulţi înfometaţi în firmă, se comandă ceva la grămadă, dacă nu, metrosexualul trimite pe cineva să-i cumpere ceva de la chioşc, sub pretextul că el are mult de lucru. Bine, nu are nimic de lucru, dar unul dintre defectele sale care îl caracterizează este lenea cronică. Metrosexualul nu vine niciodată cu mâncare de acasă, el consideră, din nou, că e sub demnitatea lui să vină cu sandwich-ul la job ca ultimul sărac.
După job dă o tură pe la mall, unde poate vede un film dacă are chef, iar dacă i se face din nou foame îşi ia ceva de la mec. Pierde câteva ore uitându-se prin magazine fără să cumpere nimic, doar se uită, iar apoi o ia agale spre casă. Eventual se mai opreşte cu nişte prieteni la o cafeluţă, iar spre seară dă o raită prin cluburi, dacă este ceva eveniment notabil unde musai să semneze şi el condica.
Metrosexualul se crede perfect, superb şi genial, şi nu ratează nicio ocazie de a arăta acest lucru.
credit foto
E inimaginabil de greu să recunoşti că ai greşit
Cred cu tărie că unul dintre cele mai grele lucruri de admis în viaţa asta este atunci când greşeşti. Măi, oameni buni, deci toţi avem tendinţa să ne credem nişte hiper-mega-ultra-perfecţi care nu greşim niciodată, noi suntem atât de buni şi de deştepţi că nu putem conştientiza că se poate întâmpla să mai şi gafăm din când în când. Avem un ego imens, iar în aroganţa noastră atunci când cineva ne atenţionează că am greşit undeva, simţim că persoana respectivă are ceva cu noi, are un dinte împotriva noastră, vrea să se răzbune pe noi pentru ceva ce probabil i-am făcut cândva. Într-un interval de câteva minute construieşti tot felul de scenarii mai mult sau mai puţin de domeniul ştiinţifico-fantasticului cum că omul care a îndrăznit să ne atragă atenţia unde am călcat strâmb are ceva personal cu noi, scenarii care se află doar în mintea noastră, şi nici de-al dracului nu am admite că am greşit, până într-un final când nu o mai putem ţine pe a noastră şi suntem nevoiţi să recunoaştem că am călcat strâmb.
Când îşi ia puiul zborul din cuib…
Orice tânăr trecut de 20 ani ştie că îi vine şi lui vremea să părăsească cuibul natal şi să o ia pe drumul lui în viaţă. E conştient că nu poate să sta o veşnicie pe spatele bătrânilor, aşa că, îşi găseşte un loc de muncă bun, o chirie la un preţ decent, dacă nu dispune de bani să-şi ia direct un apartament, îşi găseşte o mândruţă care să-l iubească şi pe care s-o iubească sincer, alături de care să înceapă să-şi construiască un viitor, şi uite aşa începe viaţa adevărată pentru tânărul nostru. Dă peste greutăţile vieţii, plata facturilor, cheltuieli, cumpărături şi alte cele. De multe ori resimte singur durerea după ce se loveşte de foarte multe ori cu capul de pragul vieţii. Şi e normal să se întâmple asta, până când a locuit în casa părintească, lucrurile au fost simple, mama şi tata se ocupau de totul, tânărul nostru nu avea grija zilei de mâine, el îşi vedea eventual de şcoală şi de tinereţe, ca orice om normal de altfel la vârsta lui.
Dar vine o vreme când distracţia asta se termină, iar acel moment este când începe tânărul nostru să ajungă să stea pe barba lui, să muncească pentru fiecare bănuţ, să facă economii, să pună deoparte pentru întreţinere şi alte diverse cheltuieli, să vadă cât de greu se câştigă banul şi ce sacrificii trebuiau să facă părinţii lui pentru a-i face lui totul pe plac.
Şi acum vine întrebarea firească pe care o am eu, care mă aflu oarecum în aceeaşi situaţie: care e vârsta optimă, sau hai să-i zicem, vârsta normală, pentru care un tânăr ar trebui să părăsească cuibul părintesc şi să o ia în drumul lui? Până la cât e normal pentru un tânăr să vieţuiască alături de părinţi ca să nu fie băgat în categoria paraziţiilor sociali care sunt ţinuţi de mama şi tata? Ştiu, de la 18 ani părinţii nu mai sunt obligaţi să te ţină, iar, ca orice pui, plecarea lui din cuibul unde a venit pe lume este atunci când ajunge la maturitate şi e capabil să zboare singur, să se descurce , să-şi găsească singur hrană, adăpost şi să reziste ştiind că nu mai are o aripă părintească deasupra capului. Ei bine, cum traducem asta în vârstă?
De pe la 20 ani cu toţii începem să ne gândim că de anul viitor vine timpul să zburăm din cuib şi să ne facem singuri viaţa, anul trece şi tot în casa părintească rămânem. Tot amânăm, tot amânăm, până ce ajungem într-o perioadă în care ne pică obrazul de ruşine că trebuie să stăm la o vârstă, gen 25+ ani, pe spatele lor, iar ei, dragii de ei, n-au ce să ne zică, că suntem sânge din sângele lor şi nu vor să ne izgonească în stradă.
E şi greu în ziua de azi să-ţi iei un apartament, sau cel mult o garsonieră, la ce preţuri sunt. Nu strângem noi banii ăia nici în 100 ani singuri, pe barba noastră, poate doar dacă am prinde un job bine plătit afară, dar nici aşa nu cred. Dacă nu te ajută părinţii cu nişte bani pentru o casă sau nu ai vreo mătuşă înstărită, chiria scrie pe tine, asta dacă nu alegi să fi un parazit pe spatele părinţilor până te însori, cum sunt de altfel mulţi de pe la 25 ani în sus.
Voi, care sunteţi mai trecuţi prin viaţă, la ce vârstă v-aţi luat zborul din cuib, iar restul, când aveţi de gând să o faceţi?
credit foto
Domeniul care să nu fie populat de femei este…
Mă ştiţi, eu nu sunt deloc misogin de felul meu, dar voi scrie însemnarea asta care s-ar putea să sune uşor misogină: Am tot cugetat zilele astea la următoarea chestie: există un domeniu în lumea asta în care să nu fi călcat vreo femeie? Serios, există vreo activitate pe acest Pământ la care să nu participe o reprezentantă a sexului frumos? Ziceţi-mi voi una şi vă dau un premiu, nu ştiu ce încă, dar găsesc eu ceva. Dau o bere, dau un pişcot, something, numai ziceţi-mi o zonă în care femeia să nu se priceapă, să nu duc dilema asta cu mine în mormânt că-i păcat.
La fotbal, sportul rege care se presupune că e teren preponderent masculin, se pricepe, uneori mai bine ca bărbatul. Merge pe stadion, asistă la meci, îl comentează, se uită la televizor, îl comentează, cunoaşte jucători, antrenori, ştie clasamente, ştie cine s-a calificat mai departe în champions league anul ăsta, ştie câştigătoare europa league din 2002, câteodată mai bagă şi o înjurătură mică, aşa subtilă, iar dacă vorbim de fotbalul feminin, îl mai şi practică. Bine, nu generalizăm, nu toate sunt aşa, dar există câteva, un procent mic. În fotbalul american, un sport cu adevărat dur, există o divizie de femei. Da, chiar există, pe bune, în State, nu mai ştiu cum se cheamă. În absolut toate sporturile găseşti cel puţin o femeie care participă. Până şi în box sau wrestling există o competiţie dedicată femeilor. Şi recunosc că singurele două sporturi în care n-am zărit nicio femeie sunt hocheiul şi baseball-ul, dar asta nu înseamnă că nu or fi, probabil sunt, dar eu nu prea sunt la curent cu ele. Într-o firmă de soft există cel puţin o femeie-programator. În business idem. Chiar şi pe un şantier de construcţii am zărit o dată o femeie. Amesteca mortarul, sau ceva maglavais, că nu mă pricep.
Cred că dacă i s-ar scula cuiva mâine să înfiinţeze un nou sport dedicat doar bărbaţilor, genul de sport dur care necesită forţă şi vigoare masculină, organizatorii ar realiza că succesul ar fi mai mare dacă ar exista şi o divizie pentru femei.
Corupţie, pasăre sură
Când vine vorba despre corupţie toată lumea are ceva de spus, toţi ne simţim datori să ne dăm cu părerea despre acest subiect, care a ajuns de mainstream în secolului 21. Se vorbeşte peste tot despre asta, şi nu doar în România, în toate ţările, buletinele de ştiri au cel puţin o ştire despre ea, tema de dezbatere la talk-show-uri o are în prim-plan pe mândra corupţie, analiştii politici se bat care mai de care în argumente să demonstreze dacă a luat sau a dat mită unul sau altul.
Şi, printre atâţia specialişti, apare o întrebare de la un simplu cetăţean, foarte logică de altfel, tu ai lua dacă ţi-ar oferi cineva bani?, că de dat ştiu că toţi suntem de-o moralitate ieşită din tipare şi nimeni nu dă mită, niciodată. Sau nimeni nu recunoaşte că dă mită. Vai, cum să dau şpagă, eu nu fac aşa ceva, zic toţi în cor atunci când îndrăzneşti să-i loveşti cu o asemenea întrebare. Realitatea îi contrazice, dar să nu intrăm în detalii că nu e momentul acum. Totuşi, când vezi mulţi bani în faţa ta, de preferat euro, primului instinct pe care îl ai este să faci in aşa fel încât să îi ai, nu? Aşa gândim toţi. Cum să refuzi banii pe care ţi se oferă? Nicio fiinţă bipedă nu poate să refuze aşa ceva. Aşa cum tigrul nu poate refuza să se înfrupte dintr-o căprioară când îi trece pe sub nas, aşa şi omul nu poate refuza bani când îi primeşte. Asta e natura omului, i se activează instincul acela de prădător când vede bani în faţa ochilor.
Şi atunci ne mai mirăm că numai ştiri despre oameni arestaţi pentru acte de corupţie vedem, când şi noi am face la fel? Nu s-a născut încă omul acela care să fie atât de incoruptibil şi corect încât să refuze bani. Mai avem de aşteptat vreo câteva zeci de ani.
La fel cum meseriile de pantofar, ceasornicar, croitor nu vor muri niciodată, că întotdeauna se va strica un pantof, un ceas sau se va rupe o haină, aşa nu va muri niciodată meseria de agent DNA, că întotdeauna vor exista corupţi de arestat. Iar copiii când vor fi întrebaţi ce vor să se facă când vor fi mari, vor spune că vor să lucreze la DNA, ca să-i aresteze pe oamenii răi. În curând meseriile de pompier sau poliţist va dispărea dintre preferinţele copiilor. Foarte curând.
