Tag Archives: saracie
Tipuri de cerşetori
Cerşetorii sunt mulţi. Unde întorci capul vezi câte unul. Ne enervează, ne stresează cu insistenţa lor, dar tot alegem să le dăm nişte mărunţiş, ce avem şi noi prin buzunare, restul de la magazin, mai mult din milă decât din obligaţie. Nu cred că dă cineva din obligaţie, ar fi culmea să fi şi obligat să dai bani unui terchea-berchea pe stradă. Le aruncăm în scârbă nişte monede, dar nu înainte de a le arunca replica, la fel de în scârbă ca şi monedele: “du-te la muncă…” De ce facem asta? De ce le dăm şi îi mai trimitem la muncă apoi. Asta e munca lor, să ceară de la alţii. Unii o fac voit, puşi de alţii, alţii stau doar într-un loc mai suprapopulat şi inspiră milă doar-doar cineva se va îndupleca şi le va da 1 leu. Aşa sunt şi cerşetorii români din Franţa. Asta-i munca lor, atâta pot, atâta fac. Ce poţi să le ceri mai mult? Să muncească? Ei care nici nu ştiu ce e aia muncă cinstită! Ăştia care refuză să muncească ar trebui obligaţi să se angajeze Ce tipuri de cerşetori există:
1. Fratele mai mare. Suntem 6 fraţi acasă, mama e în spital, tata e un alcoolic notoriu, eu sunt cel mai mare dintre fraţi şi am grijă de cei mici. Dacă puteţi şi aveţi inimă bună nu ne ajutaţi şi pe noi cu cât vă lasă inima. Pe ăsta îl ştiţi, umblă cu “mesajul Domnului” prin autobuze, se roagă de toată lumea să-i dea “cât vă lasă inima” să aibă ce le pune pe masă copiilor. Dacă-l trimiţi la muncă zice că nu-l angajează nimeni fără şcoală, dar nici măcar nu o încercat.
2. Mama îndurerată. O ştiţi cu toţii, e femeia aia care poartă un plod în braţe şi umblă de colo-colo cu un “ajutaţi-mă şi pe mine cu un bănuţ…”.
3. Micul întreprinzător. Un plod de vreo 10-11 ani găseşte tot felul de idei de a profita de bunăstarea oamenilor. Iarna cântă colinzi prin autobuze, de anul nou umblă cu steaua prin autobuze, vara bagă o poveste din aia lacrimogenă cu mama e bolnavă, tata e alcoolic etc.
4. Bătrânul tăcut. Dintre toţi enumeraţi mai sus bătrânii merită cel mai mult atenţia noastră. Cei care nu cer. Pentru că ei sunt adevăratele victimele ale sistemului, ei merită să primească un bănuţ. Ei au muncit la viaţa lor, unii din ei ani buni, iar acum nu o mai pot face din motive lesne de înţeles, pensia e mică, cheltuielile tot mai multe şi mai mari le fac viaţa amară.
5. Handicapatul. E omul care are un handicap motor. Şi profită la maxim de el. Îşi afişează piciorul, mână amputată, rana din război, doar-doar cuiva i se va face milă şi va da un bănuţ. La medic nu ar merge pentru că şi-ar pierde “arma secretă” – handicapul. Era un bătrân în autobuz care avea o rană destul de urâtă pe tibie. Cum cerşea omul? Se plimba pe la fiecare şi-şi arăta rana la toată lumea. Neagră, urâtă, infectată. Şi lumea-i dădea. Credeţi că ăsta ar fi mers la medic? Nici vorbă, pentru că nu ar mai avea cu ce să cerşească ca să zic aşa.
Personal, nu dau bani la cerşetori decât bătrânilor pe care chiar îi văd amărâţi şi, cel mai important, nu cer bani, doar stau pe treptele unui magazin aşteptând îndurare şi gândindu-se la ziua de mâine. Îmi dau seama ce-i în mintea lor şi cât le e de greu doar văzându-i cu capul plecat.
S-a derulat şi cred că încă se derulează o campanie a primăriei Cluj care ne atenţionează să nu încurajăm cerşetoria pentru că “un cerşetor câştigă într-o zi de 3 ori salariul tău într-o lună”, sau ceva de genul. Oricum, concluzia ce se trage de aici e că: nu trebuie să le plângem de milă cerşetorilor pentru că din câţi oameni sunt, un singur sfert din ei dacă le dau bani tot ies în câştig.
Ce vă pot recomanda este să vă gândiţi de două ori înainte de a pune mâna pe portofel. Uitaţi-vă la cine cere, dacă e tânăr şi poate face lejer faţă pe câmpul muncii atunci nu merită.
Sărăcie, bătrâneţe, deznădejde
De obicei îmi trebuie mult până să mă emoţionez şi totodată să mă întristrez, căci după părerea mea sunt două tipuri de emoţii: cele care se nasc din sentimente şi tristeţea. Cum de sentimente nu vorbesc şi n-am să vorbesc public niciodată, rămâne tristeţea. Un singur lucru există, în afară de familie, care-mi declanşează coarda sensibilă: bătrânii, dar nu orice fel de bătrâni, nu ăia aroganţi din autobuz, ci ăia amărâţi, care trăiesc dintr-o pensie mizerabilă de 300 de lei şi totuşi îşi permit să se mai răsfeţe, o dată pe an, cu câte o banană, portocală, piersică sau ciocolată. Victimele guvernului incompetent Boc-Băsescu.
De fiecare dată când văd câte o bătrânică sau bătrânel amărât pe stradă mă întristez. Le citesc deznădejdea şi tristeţea în ochi. Simt că omul ăla a ajuns bătaia de joc a societăţii în care trăim, a guvernului, a chiorului care conduce această ţară şi nu mă pot abţine să nu-i mai dau o muie în gând lui Băsescu şi Boc numai pentru că le-a trecut prin mintea lor bolnavă să scadă pensiile la oamenii ăştia care au cotizat ani buni la stat.
Ieri am văzut o bătrânică, se vedea că era amărâtă, cu nişte haine destul de jerpelite pe ea, care se sprijinea într-un baston şi mânca o banană, cu atâta poftă încât mi s-a făcut milă. Milă în ce hal a ajuns. Vă spun cu toată sinceritatea, imaginea respectivă mi-a întristat toată ziua. Femeia, săraca, a ajuns într-un asemenea hal încât să-şi permită o singură zi pe an luxul de a mânca o banană. Reţineţi, o singură banană. Am văzut-o eu când a cumpărat-o de la magazin cu 5 minute mai devreme. Nu părea genul de persoană care să-şi permită să-şi cumpere banane în fiecare zi sau lună, probabil avea o pensie mizerabilă din care jumătate îi dă pe medicamente şi cealaltă jumătate pe utilităţi şi cheltuieli. Cu ce rămâne îşi mai ia o pâine, un salam şi, din când în când, ceva bun.
Nu pot să explic chimia tristeţii pe care o resimt când văd bătrânei amărâţi, probabil neavând prilejul să petrec timpul cu bunicii mei, pe toţi bătrâneii pe care îi văd aşa mai amărâţi, mă gândesc că dacă mi-ar fi fost bunic/ă… de la 5 ani nu mai am bunici, din nicio parte :( Sau pur şi simplu aşa sunt eu construit, să fiu mai milos.
În concluzie, nu vă abandonaţi bunicii în singurătate, pentru că e cel mai urât mod de a-i trata. Bucuraţi-vă de ei şi de înţelepciunea lor, alţii nu sunt aşa norocoşi ca voi…
Partea nevăzută a Clujului
Toate lucrurile bune din Cluj-Napoca ies în evidenţă foarte uşor. O stradă asfaltată, un parking, un parc amenajat, un stadion, o şcoală renovată, toate sunt motive de laudă pentru clasa politică locală şi un bun prilej de zâmbete, pupături şi felicitări la tăierea panglicii. Dar ce te faci, tu ca om care reprezintă interesele cetăţeanului clujean, când unii află şi de lucrurile rele, partea nevăzută a oraşului. Acele lucruri pe care administraţia locală preferă să le ascundă sub preş precum rahatul decât să le remedieze în secunda doi. Ştiţi voi foarte bine despre ce vorbesc. Unii cu maşina personală, alţii cu RATUC-ul, toţi ne zdruncinăm serios pe străzile oraşului, iar asta nu din cauza noastră sau a maşinii în care ne aflăm.
O altă parte nevăzută a Clujului, şi cea despre care vreau să vorbesc, este cea a oamenilor străzii. Nu vreau să dau deloc vina pe primărie pentru asta, deşi s-ar putea face mult mai multe pentru aceşti oameni decât să-i culegi de pe stradă şi să-i arunci într-un centru. Acele persoane care şi-au pierdut casa, familia, prietenii dintr-un motiv anume. Acele persoane care nu mai au pe nimeni şi nu mai au un loc al lor care să le spună “casă”. Casa lor e pe stradă, prin ghetourile oraşului, de la gară şi până-n Mănăştur, de la cinematograful Republica şi până pe Cetăţuie. Îi găsim peste tot, răsfiraţi prin oraş, cu mâna-ntinsă, încercând să-şi facă de-o pâine. Unii mai cu dare de mână îi ajută, alţii trec nepăsători pe lângă ei. “Nu avem ce să le facem, se scuză primăria. Noi îi ducem în centre specializate, le dăm o supă caldă, un pat şi ei a doua zi sunt iar pe stradă”. Şi pe bună dreptate, nu e vina autorităţilor. Lor nu le place să stea închişi, să li se impună reguli şi să nu aibă libertatea de a face orice. Ei s-au obişnuit să fie solitari, să se ducă oriunde vor ei, să facă ce vor, chiar dacă asta înseamnă să doarmă pe stradă. O baie caldă, nişte haine curate, un pat sunt lucruri de care are nevoie un om al străzii să se pună pe picioare, să-şi găsească un loc de muncă şi să-şi refacă viaţa. Toate astea le-au fost puse la dispoziţie de către primărie şi alte ONG-uri. Există centre unde pot sta gratis, de unde îşi pot reface viaţa, totul în schimbul respectării unor reguli clasice. Dar ei preferă canalul în locul unei vieţi normale.
Fiecare dintre ei îşi doreşte o casă a lor, dar din păcate uită că pentru asta trebuie să munceşti. Nimeni nu-ţi dă casa pe gratis în ziua de azi. Munca e grele, e mai comod să stai cu mâna întinsă şi să aştepţi mila cetăţeanului. În majoritatea din cazuri vezi oameni în toată firea, tineri pe la 20 şi ceva de ani, cerşind câţiva lei, când ar fi mult mai câştigaţi dacă s-ar angaja. N-ai ce să le faci, mentalitatea lor e una proastă. De ce să munceşti şi să trăieşti mai bine, când poţi cerşi şi trăi de pe o zi pe alta.
Părerea mea este că, acestor oameni le e frică să se reintegreze în societate şi de aceea preferă să trăiască singuri, în umbra oraşului. Absolut toţi au avut o viaţă normală înainte de a ajunge pe stradă, sunt convins de asta, un job decent, o casă a lor, o familie, prieteni, dar, din varii motive, au pierdut totul şi nu mai vor să aibă parte de aşa ceva a doua oară.
Iată nişte interviuri cu oamenii străzii din oraşul european Cluj-Napoca, luate de nişte studenţi de la Sociologie.
Casuta din cimitir sau cum sa-ti traiesti viata printre morminte
Nu credeam vreodata ca voi auzi/citi despre asa ceva, dar în societatea româneasca orice e posibil. Într-un coltisor al României, la marginea orasului Cluj-Napoca, se întâmpla un lucru desprins parca din filmele de groaza. O familie destul de numeroasa îsi face veacul într-o casuta din mijlocul cimitirului, veche de aproape un secol, construita din pamânt si chirpici a fost în prim-planul unei “legende”. Acum câteva zeci de ani, se zvoneste ca celebra casuta ar fi fost locuita de un anume vârcolac care ratacea pe cararile cimitirului, dar supranaturalul face parte din categoria fictiunii, iar în ziua de azi vârcolacii, strigoii si toate fenomenele paranormale sunt înlocuite de hotie, vandali si saracie.
Cinci suflete izgonite din propria casa au gasit adapost într-un cimitir. Familia Lacati-Titi au avut în trecut o locuinta decenta ca niste oameni civilizati, dar vestea ca , casa lor va fi darâmata si în locul ei va fi construita o capela a cazut ca o lovitura de traznet, iar la început nu prea s-au simtit bine gândindu-se ca Biserica a putut face asa ceva, dar dupa ce au gasit alinare din partea preotului din cimitirul unde traiesc astazi lucrurile s-au schimbat. Viitorul nu le pregateste prea multe bucurii, de curând au fost anuntati ca si aceasta cabanuta va fi darâmata si locul ei va fi luat tot de o mica capela. Unde vor locui si ce le rezerva viitorul, numai Dumnezeu stie.
Suntem josnici, s-a ajuns ca sa se acorde o mai mare atentie unei cladiri decât vietilor unor oameni. Trist.
