Tag Archives: romanisme
Explore the Carpathian garden (lol)
Vorba aia clasică care se potriveşte cel mai bine cu imaginea de mai jos este: avem o ţară frumoasă, păcat că-i locuită.
Şi exact aşa şi e. Nu poţi face turism cu oameni care nu-şi respectă ţara, petecul de iarbă pe care fac grătarul de 1 mai, nu cunosc sensul cuvintelor curăţenie, civilizaţie şi coş de gunoi. Oameni care din prea multă lene expediază chiştocul de ţigară pe geamul maşinii sau oriunde apucă numai acolo unde trebuie nu, şi alte asemenea isprăvi româneşti.
şutită de pe feisbook.
De ce RMGC şi nu o companie românească?
Până acum am rămas indiferent la proiectul Roşia Montana şi cum vrea RMGC, compania de origine canadiană care vrea să sugă nişte minereuri de acolo, să pună mâna pe bunătate de zonă, hop şi eu cu părerea, dacă tot e gratis. Pe mine un singur lucru mă pune pe gânduri în toată treaba asta cu RMGC-ul, de ce a trebuit să vină o firmă străină ca să facă ce putem face noi? De ce nu poate statul român să ia în primire Roşia Montana şi să înceapă lucrările acolo? De ce trebuie să fim mereu la mâna străinilor? Ce, noi suntem mai proşti îmbrăcaţi, nu ştim să muncim, nu ştim să gestionăm cum trebuie o zonă de patrimoniu, nu ştim să exploatăm, nu avem mineri? Care-i problema?
Mi se pare nasol ce se întâmplă în ţara asta. Ajungem prea uşor la mâna străinilor, nu avem coaie să ne impunem şi să punem piciorul în prag, ne calcă toţi în picioare, ca naţie vorbind, şi cădem prea uşor în plasa străinilor, care mânaţi de eterna mână de lucru ieftină au tot interesul să obţină şi ultima fărâmă de pământ din ţara asta. Eu zic că ne lăsăm prea uşor pentru un amărât de 2% ce-i revine României din proiectul ăsta, am putea să scoatem maxim de acolo. RMGC e o firmă care a speculat imediat beneficiile zonei şi are tot interesul să înceapă cât mai repede lucrările, numai că până va obţine toate autorizaţiile necesare va mai trece mult, mult timp. Până când probabil se vor plictisi şi vor pleca.
Cu mineritul în zonă sunt de acord, dar nu sunt de acord cu proiectul în sine, dintr-un singur motiv: nu vreau să văd o firmă străină cum vrea să exploatează minereurile şi aurul de la noi în ţară.
Încep să cred că am ajuns întradevăr curva Europei, sau mi se confirmă pe zi ce trece această afirmaţie.
Soluţia românească pentru războiul din Libia
Chiar dacă nu s-a implicat activ în evenimentele ce au loc zilele acestea în Libia, România ar fi avut destule metode prin care i-ar fi putut sprijini pe colegii francezi, englezi şi americani. Alternative erau destule, nu trebuia să ne folosim forţa militară care nu există ca să intervenim în forţă, era de ajuns să trimitem cele mai letale arme din dotare. Pentru că noi suntem pacifişti, nici nu am fi fost nevoiţi să folosim arme de foc, avem cel mai periculos armament pentru război. De ce credeţi că nimeni nu ne-a cerut sprijinul? Pentru că se tem de noi, ştiu că dacă venim peste ei curăţăm tot, noi nu stăm la poveşti cu tratate de pace. Să aduci românul în război îi ca şi cum ai duce un tigru bengalez într-o măcelărie.
Primul pas ar fi fost să trimitem infanteria ca să-i cureţe pe soldaţii libieni – fraţii lui Bercea Mondialu. Într-o zi i-ar fi lăsat fără muniţie, arme şi haine. Dacă i-am fi dotat şi cu câte o pereche de şosete de fotbalist român (se ştie că fotbaliştii român aleargă mult, uneori fără folos, dar aleargă) atunci cu siguranţă i-ar fi pus la pământ pe libieni şi n-ar fi ştiut ce i-a lovit.
Al doilea pas ar fi fost să trimitem un bastion de pensionari să cureţe şi ce a mai rămas după fraţii lui Bercea. Ştiţi că toţi pensionarii trecuţi de 60 de ani sunt pasionaţi de oferte şi mega-reduceri, nu e vina lor, aşa e spiritul românesc. Se spune că doi pensionari ar devasta un supermarket în două minute. Imaginaţi-vă ce ar face câteva zeci de mii de pensionari cu o ţară ca Libia dacă li s-ar promite un kilogram de zahăr la sosirea în ţară pentru fiecare “amintire” adusă de pe pământul libian (o cască de soldat, un ak47, un pumn de muniţie, o turelă de tanc, o şenilă, gradele de pe umărul lui Gaddafi, pălăria lui Gaddafi, mărunţişuri din astea) În doua zile Libia ar fi şteasă de pe faţa Pământului mai repede decât şi-ar face un tsunami treaba. Dar ştiţi cum, nimic n-ar mai rămâne din Libia. Tot ar lua românii, ce dacă nu le trebuie, ei iau, că “nu se ştie când om avea nevoie”.
Oare de ce ţiganii sunt mai uniţi ca românii?
Cred că aţi observat şi voi la fel ca mine că ţiganii sunt de felul lor mult mai uniţi ca românii. De fiecare dată când poliţia bate la poarta vreunui palat ţigănesc, toţi ţiganii din sat (de multe ori descinderile astea în forţă ale poliţiei se petrec prin sate şi localităţi mici) sar în apărarea celor vizitaţi de poliţie. Strigă, fac scandal, se ceartă cu poliţiştii. De unde şi circul ce-l vedem la televizor când se întâmpla asta. Plânsete, bocete, urlete, ioi, vai, tulai, vin din partea ţîgăncilor cu fuste-nflorate şi batic pe cap. Şi ce circ mai fac când îi bagă în dubă pe bărbaţi, “divele” crezând că-i arestează pentru “acţiuni caritabile”.
Ce mi se pare absolut senzaţional este felul cum îşi iau ţiganii apărarea. Sunt uniţi şi se ajută unii pe alţii, nu se sapă între ei ca românii. Când unul dă de greu, sare toată şatra în ajutorul lui. La noi nu, la noi când un român are probleme restul stau pe margine dând indicaţii şi comentând.
Românii se pârăsc unii pe alţii la şefi, nu se ajută, nu se susţin, nu sunt deloc uniţi, spre deosebire de ţîgani care sunt total opusul. Românul mai întâi îşi vede de propriul interes, să-i fie lui bine contează, dă-o dracului de colegialitate, cine are nevoie de ea?
Românul mai bine şi-ar tăia o mână decât să-şi ajute un coleg să fie promovat la locul de muncă. “De ce să câştige ăla mai mulţi bani ca mine”, gândeşte românul… Mai întâi el întreabă cât timp durează presupusul ajutor care i se cere, nu cu ce te pot ajuta, pentru că aparent timpul lui e foarte preţios şi nu merită irosit pe lucruri minore din care nu câştigă nimic.
Românul vrea să câştige din tot câte puţin, chiar şi din ajutorul pe care-l poate oferi gratuit unui prieten sau coleg.
Or fi ţiganii (sau rromii, luaţi-o cum vreţi) fără prea multă carte, hoţi, tâlhari, dar ne bagă sub radical la capitolul colegialitate şi unicitate.
România în zodia lui “trebuie”
Nu aş vrea să plec din ţară imediat după ce-mi termin facultatea, dar trebuie, pentru că aici nu am niciun viitor, oricât mi-aş dori să nu fie adevărat.
Nu aş vrea să-mi petrec vacanţa anul viitor în afara graniţelor României, dar trebuie. Trebuie pentru că dacă mi-aş petrece vacanţa în România nu aş putea-o numi vacanţă, fiindcă oriunde aş merge aş da de nesimţiţi, ghiolbani, mizerie şi ar trebui să stau de fiecare dată cu ochii-n patru după hoţi de buzunare.
Nu vreau să fiu nevoit să scriu despre lucrurile negative din ţara mea, dar trebuie, fiindcă lucrurile pozitive se pierd în maldărul de lucruri negative.
Nu aş fi vrut să scriu postul ăsta, dar trebuie, poate în aşa fel se va sesiza cine trebuie.
Nu aş vrea să fac din postarea asta o leapşă, dar trebuie, pentru că dacă scriem mai mulţi tragem semnalul de alarmă că aşa nu se mai poate.
