Am în jurul meu numai oameni corecţi şi de încredere, niciodată n-am avut parte de persoane care să mă dezamăgească. Unii ar zice acum că sunt un norocos, cum să am eu bafta asta să nu fiu dezamăgit de nimeni? Chiar niciodată? Da, niciodată… ştiu că sunt tare, dar îmi place să mi-o spună şi alţii, glumesc aici. Ok, dar nu despre apropiaţii mei vreau să vorbesc, ci despre relaţia mea cu vecinii şi despre vecini în general. Eu stau într-un bloc mare, de 10 etaje, cu oameni corecţi, respectuoşi şi plin de bun simţ. N-am avut absolut nimic de împărţit cu vreunul dintre ei. Niciodată nu mi s-a întâmplat să fiu înjurat sau luat la mişto de cineva în blocul în care mi-am petrecut ultimii 21 de ani din viaţă. Ne vedem fiecare de viaţă, ne salutăm reciproc, mai schimbăm două vorbe când e cazul şi atât. Pot să spun chiar că am cei mai de treabă vecini şi chiar să mă laud cu ei, mulţi ar vrea să fie în locul meu, credeţi-mă. Fără manele, fără certuri, fără gălăgie noaptea şi în primul rând fără nesimţiţi. Iar dacă se întâmplă cumva ca cineva să dea o petrecere de onomastică sau să îşi facă lucrări în apartament, cu o zi înainte apar şi scuzele de deranj din partea respectivului la uşa noastră şi un afiş pe uşa scării cu anunţul de deranj între orele X şi Y.
N-am nicio babă senilă pe palier care să se uite din 5 în 5 minute pe vizor şi pe geam cine vine şi cine pleacă din bloc de zici că e de la SRI. Niciun grup de pensionari care să stea în faţa scării, pe băncuţă, şi bârfind pe toată lumea. N-am nici băncuţă la scară, iar pensionarii stau pe malul Someşului, în parcul de copii, babele la pălăvrăgeală iar moşii la cărţi şi remmy. Aici în cartierul minunat unde-mi duc traiul în tihnă fiecare are locul lui. Unii în parcul de copii, alţii pe terenul de fotbal, alţii la şah/cărţi/remmy. Toţi trăiesc în deplină armonie, ca să-i zic aşa.
Revenind la vecini şi de unde mi-a venit mie să scriu despre ce oameni corecţi am în bloc. Nu, nu scriu ca să mă laud, doamne fereşte, ci pur şi simplu pentru că rar întâlneşti pe bloguri vorbindu-se despre lucruri bune. Astăzi a sunat la uşă un domn în vârstă care mi-a spus că tocmai ce s-au mutat la etajul doi, eu fiind la unu, şi că în zilele următoare îşi vor face nişte renovări în casă. Să nu ne deranjeze cumva. Omul părea destul de afectat de treaba asta şi se vedea că nu vrea să se pună rău cu vecinii. L-am liniştit zicându-i că nu e nicio problemă pentru noi . Ce m-a mişcat a fost gestul omului de a merge din uşă în uşă cerând oarecum un “ok” din partea vecinilor pentru a-şi face lucrări în apartament. N-a vrut să fie criticat şi înjurat pentru că a îndrăznit să strice liniştea (îmi scapă cuvântul pe care vroiam să-l folosesc aici). Rar mai găseşti oameni corecţi în ţara asta! Şi pot spune că nu e primul om care se mută în bloc şi face gestul acesta, de a merge din poartă-n poartă şi a-şi cere scuze pentru deranj. A mai fost un cuplu de tineri căsătoriţi care a făcut asta. Asemenea oameni merită cu adevărat RESPECT.
Vă vine să credeţi că au trecut 20 de ani de democraţie? Mie nu. Schimbările în bine întârzie să apară. De 20 de ani tot întârzie, nu se ştie până când.
Urmărind noul clip Paraziţii – Noi vrem respect, stau şi mă gândesc. S-au făcut 5 lucruri bune pentru ţara asta în 20 de ani de democraţie?! 5 numai, nu mai mult. Autostrăzi nu există, “spitalele sunt ultima haltă pe ultimul drum”, şpaga e în floare, mafia e la putere, o stradă nu se asfaltează fără circ şi un scandal, cerşetori există la fiecare colţ de stradă, gunoaie prin parcuri/păduri câte vrei, inculţi găseşti la tot pasul, şcolile sunt adevărate fabrici de stres, asta ca să nu zic proşti. Nu de alta, dar sunt şi eu un produs al şcolii româneşti, din păcate, şi n-aş vrea să mă întristez pe mine însumi. Deşi eu n-am dat zilnic pe la şcoală ca să am de unde merge acasă, am încercat să învăţ ceva nou, să acumulez nişte cunoştinte. Că n-am avut ce învăţa e cu totul altă problemă, în afară de istorie, geografie şi biologie, nu cred că mai există alte materii mai interesante, cu toate că şi astea au o materie din care înveţi fix nimic. Nu o să găseşti 5 lucruri bune nici dacă meditezi o lună la asta.
Aşa că, în concluzie, nu e mai bine să iradiem toată România, să-i dăm un format general, să dăm nişte Shift+Delete-uri pe aici, şi apoi, după ce am curăţit-o complet de toate uscăturile, să ne apucăm să construim totul de la zero. Aaa, şi pentru că nu e de ajuns să curăţăm doar exteriorul, trebuie să scăpăm şi de paraziţii din interiorul ei. Una din metode: memoria ştearsă la toţi românii, trebuie să scăpăm cumva de mentalitatea de 20 de ani de democraţie a românului. Nu generalizez, mă refer la românul acela care nu ştie ce-i aia apă şi săpun, care nu ştie la ce foloseşte un coş de gunoi, o batistă, care nu ştie cei ăla un limbaj civilizat. Aştia-s adevăraţii paraziţi ai ţării. Lichelele acelea care papă banul public cu o uşurime incredibilă sunt un alt soi de paraziţi, de rang înalt.
Aşa că vin eu şi pun o întrebare nevinovată, de la cine să vrem respect?
Când nu esti sigur de ceva, nu vorbesti. Când nu vorbesti despre ceva, înseamna ca nu stii nimic despre acel ceva. Când cineva vorbeste despre ceva, tu ar trebui sa-ti tii gura si sa-l asculti pentru ca s-ar putea ca si el sa faca la fel când vorbesti tu. E vorba de chestia aia ce se numeste RESPECT. N-ai de unde stii daca te va respecta si te va lasa sa vorbesti fara sa te întrerupa, dar mai bine sa o faci tu si sa-i dai peste nas mai târziu, decât sa o faca el si sa-ti dea el peste nas mai târziu. Astea sunt lucruri simple pe care orice umanoid ar trebui sa le stie, si sa le aplice, ca nu-i de ajuns numai sa le stie, trebuie si aplicate ca altfel n-ai facut nimic.
Atunci când vine vorba de respectul pe care suntem obligati sa-l acordam cuiva, indiferent de vârsta, ne facem ca ploua. Sunt unele persoane care nu au auzit de cei 7 ani de acasa, de respect sau de bun simt. Termeni cu care, teoretic, am pornit la drum pe cararile vietii, practic, unii i-au pierdut pe traseu fara sa ajunga prea departe.
Nimic nu e mai placut decât sa vezi un grup de oameni respectându-se între ei, vorbind civilizat despre subiectele care se afla în aria lor de interes, neîntrerupându-se unul pe altul. La polul opus se afla, aproape cel mai enervant lucru pe care-l poti vedea la oameni, discutiile dintr-un grup restrând de persoane care se desfasoara mai ceva ca la piata, în contradictoriu si toti deodata, fiecare ridicând tonul de fiecare data când se simte încoltit de ceilalti, creîndu-se astfel un vacarm de nedescris. De înteles esentialul discutiilor, nici nu se mai pune problema! Cu ce ramâi dupa o astfel de conversatie? O mare durere de cap si probabil niste nervi întinsi la maxim care ti-au stricat toata ziua.
Zâmbetul fals al bunului simt se poate citi pe chipurile unor indivizi ca cei din grupul nr. 2, cel care-ti da dureri de cap. De ce? Pentru ca ei sunt aceia care nu-ti acorda atentie când vorbesti cu ei, nu te lasa sa vorbesti si se baga peste tine, vorbeste în contradictoriu cu tine si te ia la misto cu un rânjet ostil.
Pentru unii cuvântul “salut” e unul obisnuit, pentru altii în schimb, lipseste cu desavârsire din vocabularul propriu. E foarte trist din pacate, dar n-avem ce face, astia-s oamenii care ne-nconjoara, cu astia defilam.
Nu ma mai mira nimic în tara asta
Merg pe strada agale încercând sa savurez fiecare petec de umbra peste care trec din cauza zapuselii din aer si la un moment dat, la câtiva metri în fata zaresc o fata. O fosta colega de generala. O vad, ea ma vede pe mine, ne apropiem unul de altul, fiecare din noi mergea în directii opuse. Eu îmi pregatesc salutul, ea cred ca face la fel. Când ajungem fata în fata, eu îmi dezleg din lesa salutul, ea se uita la mine, nu zice nimic si trece mai departe ca si cum nu m-ar cunoaste. Ma asteptam sa schiteze un gest, sa zica ceva, sa-mi faca cu mâna daca o doare gura. Nimic. E drept ca în generala nu am avut cea mai buna relatie coleg-colega, poate ca nu ne-am înteles foarte bine, dar sa ajungi sa treci nepasatoare pe lânga mine dupa ce 4 ani am învatat la aceiasi scoala si dupa ce eu m-am obosit sa te salut, mi se pare la limita absurditatii spre penibil.
Nu ti-am cerut sa-mi povestesti nimic din viata ta, nu ti-am cerut bani, nu am niciun fel de pretentie de la tine, vreau doar un simplu respect. E chiar asa de complicat?
Faptul ca eu am cei 7 ani de-acasa ma face sa cred ca sunt cu mult peste nivelul unora, din punct de vedere moral.
Nu am agreat niciodată înjurăturile şi limbajul indecent pe blog şi m-am ferit de fiecare dată să le folosesc încercând să le evit în vreun fel folosind alte cuvinte prin care se înţelege acelaşi lucru, de cele mai multe ori mi-a reuşit, dar uneori nu prea şi a trebuit să mai introduc un cuvânt vulgar, lucru extrem de deranjat atât pentru mine când reciteam postul, dar şi pentru vizitatorul care ajunge aici. Sunt foarte iritat când văd un tip care se crede blogger cum îşi bagă organul genital în toate, îi bagă şi îi scoate pe toţi, înjură de toţi sfinţii şi îngerii de pe cer, toate astea pentru ce, ca să pară şi el şmecher în faţa prietenilor, a cititorilor sau a simplilor vizitatori, să arate cine e el că ştie cuvinte noi, după bă în pădure şi înjură până-ţi crapă gura, dute afară la prietenii tăi de cartier şi înjură acolo, dar lasă obscenităţile în afara blogului. Dacă nu vrei tu, măcar din respect pentru cititorii tăi.
Toţi înjurăm, a devenit un obicei de prost gust, dar e un obicei şi nu avem ce-i face. Trebuie să se înţeleagă că limbajul vulgar de pe un blog nu te ajută cu nimic, nu-ţi creşte notorietatea şi categoric nu o să fi văzut cu ochi buni. Aş fi absurd dacă aş zice că nu înjur, normal că şi eu o fac, nu e un lucru lăudabil, dar o fac, în afara blogosferei.
