Tag Archives: prieteni
O altfel de invitaţie la botez
Tovarăşul şi cititorul meu fidel din Câmpia Turzii, cel care mai şi comentează pe aici din când în când sub numele de Flying, îşi botează comoara vieţii lui, căruia îi doresc încă o dată şi pe această cale, adică pe blog, să-i trăiască, să fie sănătoasă şi să se bucure de ea.
Îmi zice omul ieri, hai să-ţi dau ceva la care să te uiţi, şi îmi dă link către filmuleţul de mai jos, care e de fapt invitaţia la botezul ei, să zic ce cred despre ea. Sincer, mi-a plăcut, iar oricât de mult nu îmi prea plac mie copiii, când am făcut filmarea asta m-a mişcat puţin, m-a emoţionat teribil, făcându-mă parcă să derulez timpul mai repede până la momentul când am şi eu o mică fiinţă din asta în braţe.
Mi se pare firesc ca totul începe să se deruleze online, chiar şi o invitaţie la un botez. Suntem în secolul 21 totuşi, numit şi secolul vitezei, al tehnologiei, totul e online. Dar cel mai mult îmi place ideea în sine de a filma un moment important din viaţa copilului tău, pentru că, filmarea rămâne, nu se pierde, filmarea e ceva la care să te uiţi peste vreo 20-30 ani la reuniunile în familie de sărbători, o filmare face cât un întreg album de fotografii. Moment kodak. Priceless.
Telefonul de la miezul nopţii
Foarte rar mi se întâmplă să rămân surprins de ceva, dar azi noapte mi s-a întâmplat una din acele chestii care m-a lăsat puţin cu gura căscată, metaforic vorbind. Am terminat o postare de scris pe blog, am trimis şi ultimul mail pe care îl mai aveam de trimis pe ziua respectivă şi mă pregăteam să închid laptop-ul şi să pun capul pe pernă, când, parcă de nicăieri, sună telefonul. Mă uit la ceas – 12:30. Cine o fi la ora asta destul de târzie? Mă uit la ecranul telefonului – număr necunoscut. Stau puţin pe gânduri, să răspund, să nu răspund, să răspund, să nu răspund! Telefonul sună în continuare. Mă gândesc, dacă o fi cineva care are probleme, are nevoie de ajutor, cine ştie ce se poate întâmpla, orice-i posibil. Am văzut destule filme după şablonul ăsta cu telefonul de la miezul nopţii, iar unele nu erau deloc cu happy end.
Răspund.
- Alo!
- Alo!, se aude o voce feminină la celălalt capăt al firului. Ce faci, cum mai eşti, Vasile?
- Foarte bine, uite mă pregătesc să pun capul pe pernă, zic eu cu jumătate de gură fiindcă nu ştiam cu cine am de-a face.
- La ora asta, cum de nu eşti în club la distracţie, că ţi-am citit blogul şi am văzut că eşti destul de petrecăreţ, îmi zice.
- … Da, mă simt vinovat de asta, îmi trăiesc şi eu viaţa, ce pot să fac la 23 de ani… auzi, iartă-mă că îndrăznesc, dar cine eşti că nu ştiu de unde să te iau după voce şi nici numărul nu-mi pare cunoscut?
- Ioi ce proastă îs, sunt prea obosită şi am uitat să mă prezint, îmi imaginez că nu ai de unde să mă mai cunoşti, Andreea de la Arte Plastice (din motive de confidenţialitate nu i-am publicat numele de familie), ştii tu, cea cu ID-ul acela cu frumusika_cool, sau ceva de genul că nici eu nu-l mai ştiu, ne-am conversat acum câţiva ani pe messenger, prin 2005 parcă şi am şi ieşit de câteva ori la un suc şi o pizza. Trebuie să mă ştii!
- Oh, Doamne… vag îmi aduc aminte. A trecut mult de atunci.
- Eşti surprins?
- Da’ cum să nu, nu în fiecare zi mi se întâmplă să mă sune o fată cu care am ieşit acum 6 ani, la 12 noaptea! Încep să-mi aduc aminte… ce mai faci, cum o mai duci?
- Păi ia uite, am terminat economia la ISE şi acum îmi caut ceva de lucru în domeniu, dar e greu să găseşti ceva, fără experienţă nimeni nu te angajează nimeni. Cred că plec în străinătate la muncă, pentru unu-doi ani.
- Străinătatea e viitorul, deocamdată e singura alternativă la un viitor şi la strâns nişte bani. Da’ cum de n-ai continuat ceva pe design, arte, d’astea?
- Nu mă atrage aşa tare domeniul ca să urmez o carieră pe chestia asta şi nici la mate n-am fost bună niciodată ca să merg la Poli. Şi tu, ia zi, cu ce te ocupi, văd că eşti cu blogurile, astea, am văzut că ţi s-a făcut filmuleţ pe youtube, lumea te citeşte, eşti activ… ai ajuns cunoscut. Te urmăresc de o săptămână, cam aşa, scrii fain, îmi place ce subiecte abordezi…
- Mersi. Ce să fac, încerc să fac şi eu ce pot… Nu pot să zic că am ajuns foarte cunoscut sau citit, încă mai am de lucru, dar sunt destul de urmărit. Nu te mai întreb de unde ai numărul că ştiu că l-ai luat de pe facebook, dar ia zi-mi cum de ţi-ai adus aminte de mine?
- Cum îţi urmăream blogul, am văzut poze pe facebook şi am zis să te salut, mi se părea ciudat să-ţi las comentariu pe blog, aşa că am ales să te sun. Sper că nu te superi?
- Nici vorbă, eram doar curios, nu am cum să mă supăr, dar ştii că acum dacă tot ne-am regăsit online, trebuie să ne regăsim şi în realitate, să ne vedem ochişorii unul altuia. Să mai stăm la o poveste, ca pe vremuri :D Ce zici, te scot mâine în oraş la un suc?
- Ar fi frumos să ne vedem şi să stăm la poveşti, ca pe vremuri, să vedem care, cum o mai duce… şi poate îmi explici mai multe cum e cu blogurile astea şi ce faci tu că pare interesant. Apropo, mai ţii minte cum înroşeam messengerul în fiecare seară, mamă ce poveşti aveam…
- Da, ce vremuri… nostalgie curată, ce să mai zic… Deci ne vedem mâine, ai timp?
- Sigur că da.
- Apropo, nu te superi dacă fac un articol pe blog din discuţia asta pe care am avut-o, nu? Nu dau nume şi alte detalii, dar e prea tare. :)
- :))) Nu mă supăr, aştept să-l citesc.
Şi cam asta a fost. Discuţia a durat aproape o oră, dar am scurtat-o că nu prea avea sens să scriu tot şi nici cu memoria nu stau bine ca să reţin cu lux de amănunt. Mi se pare drăguţ că şi-a adus aminte de mine, fiindcă, din păcate, cu toată neruşinerea mea, eu nu mi-am adus aminte de ea. Oricum, ideea e că, îmi plac momentele astea când dau peste un prieten/o prietenă din trecut, sunt frumoase, ne ajută să ne punem viaţa în balanţă şi să vedem care la ce nivel a ajuns, ce a mai învârtit, cum o mai duce etc. de când nu ne-am mai întâlnit.
Şi eu mai am zile când răsfoiesc agenda telefonului şi mai sun pe unul, pe altul cu care n-am mai vorbit de ceva ani, sau urmăresc lista de messenger şi îi dau bună ziua cuiva cu care n-am mai vorbit de un car de timp. E bine să ne mai aducem din când în când aminte de cei cu care am interacţionat cândva, demonstrăm că ne pasă şi că nu i-am uitat, iar asta contează foarte mult. Ar trebui să ne aducem aminte mai des, ce-i drept, nu să aşteptăm să-şi aducă ei aminte de noi, dar faza este că ne izolăm prea mult în muncă, ne lăsăm copleşiţi de problemele de zi cu zi şi uităm să mai interacţionăm cu lumea, să comunicăm, să socializăm, iar toate astea le vom resimţi mai târziu când ne vom dori să fim căutaţi mai des şi să avem pe cineva alături cu care să schimbăm o impresie.
M-aş putea obişnui cu atmosfera de festival de film
Câteva din motivele care cântăresc serios în luarea deciziei personale de a aplica pentru un post de voluntar în cadrul unui festival de film sunt aşa, în ordinea numerelor de pe tricouri, începem cu: şansa unică de a vedea filme mai speciale, care fac parte dintr-o categorie deloc exploatată de media clasică, filme în care s-au investit mai mult decât bani şi timp, s-a pus suflet la temelia lui, ca să zic aşa, iar unele dintre ele sunt inspirate din fapte reale, ceea ce le face, repet, să fie nişte filme cu adevărat speciale. Aşa am ajuns să le percep eu, după 4 ani de voluntariat în cadrul celor două festivale importante din Cluj.
O altă şansă care ţi se oferă prin voluntariat este ocazia unică de a-ţi face noi prieteni şi de a da peste oameni faini, actori, regizori şi străini, pe care doar aici ai şansa să-i întâlneşti. Prin voluntariat ţi se deschid noi orizonturi.
Filmele, cafeaua şi boemia din Klausenburg, orele petrecute în sălile de cinema, aţipelile la câte un film mai plictisitor, nopţi albe de film, turele de seară, berea şi vodka cu cola din Bcj Janis, drumul spre casă încărcat cu idei după câte un film mai captivant şi întreaga atmosferă care a gravitat în jurul Comedy Cluj m-au ţinut în priză în această săptămână şi, sincer vă spun, cred că m-aş putea obişnui cu atmosfera asta.
Cu fiecare ediţie de festival mă transform într-un cinefil înnăscut şi am o poftă nebună să văd cât mai multe filme, iar uneori ajung chiar să nu văd lumina zilei câteva ore bune pe zi pentru că sunt prins în sala de cinema.
Despre filmele văzute voi vorbi mai multe într-un alt post la finalul festivalului, că este ceva de zis la fiecare.
Tipuri de datorii
Scriind articolul cu umilinţa pentru bani mă gândeam la ce tipuri de datorii există. Eu am descoperit cinci. Începem cu cele mai grave, pe care dacă nu le plăteşti ai dat de dracul şi terminăm cu cele mai simple.
1. Datorii la cămătari. Astea-s cele mai grave. Dacă ai ajuns să împrumuţi bani de la cămătari înseamnă că ori eşti vreunul din ăla obsedat de jocuri de noroc, ori nu mai ai bani nici să te pişi în centru şi eşti în căcat până-n gât. Dacă nu-ţi plăteşti datoria la timp poţi rămâne fără un deget, coi, limba sau ochi, în cel mai bun caz.
2. Datorii la bănci. Nu te omoară nimeni dacă nu-ţi plăteşti datoria la bancă, dar nici n-ai cum să dormi bine la noapte când eşti conştient că oricând îţi pot bate creditorii sau recuperatorii la uşă. Dacă întârzii foarte mult poţi ajunge să visezi frumos sub cerul liber.
Datoria la cămătari şi cea la bancă se completează reciproc. În sensul că, dacă n-ai bani ţi-o plăteşti pe aia la bancă te împrumuţi la cămătari, o plăteşti pe aia la bancă cu banii de la cămătari şi rămâi cu prima datorie, care e mult mai gravă.
3. Datorii la rude. Se ştie că datoriile la rude nu au un termen limită stabilit pentru a le plăti. “Mi dai când poţi şi când ai, nu te grăbi”, asta înseamnă că îi poţi da banii peste o săptămână, o lună sau 2 ani. Nu e indicat să amâni foarte mult plata datoriei pentru că altfel rişti să ajungi să te vorbească toată lumea pe la colţuri că eşti neserios şi faze din astea. Plus că nu cred că ai vrea ca la fiecare reuniune de familie să ţi se atragă atenţia subtil pentru “banii ăia”.
4. Datorii la prieteni. Sunt cam la fel ca cele pentru rude, numai că nu ai legături de sânge cu respectivul/a ci o prietenie sinceră de câţiva ani. La fel ca şi datoriile la rude, nu ai un termen limită stabilit pentru a da banii, dar ţi se mai atrage atenţia subtil din când în când, aşa ca să nu cumva să uiţi de ei.
5. Datorii la părinţi. Astea sunt cele mai mişto pentru că chiar nu există un termen limită şi datoria la părinţi nu e tocmai datorie în adevăratul sens al cuvântului, e mai mult un ajutor financiar. Se ştie că părinţii vor să ducem o viaţă lipsită de griji, mai bună ca a lor şi de aceea când avem nevoie de bani sunt primii care fac eforturi incredibil de mari pentru a ne ajuta cu bani. Îşi rup de la gură ca să ne dea nouă, ca să zic aşa.
Voi ce tipuri de datorii aveţi?
Da poate ca nu vreau sa fiu prietenul tau. Te-ai gandit la asta?
Un lucru ce-l urăsc mai nou este opțiunea aceea prezentă pe toate site-urile de socializare cu, găsiţi mai mulţi prieteni folosind importatorul de contacte email. Eu mă învârt foarte mult în zona aceasta a internetului, yeah social media geek :P, și mai observ unele lucruri. Printre care și acesta. Nu știu dacă știți, dar sunt convins că ați dat de faza asta, pe pagina unde găsiți listuța cu toți prietenii voștrii de pe site-ul respectiv, luăm ca exemplu hi5-ul, se găsește un chenar de unde (cică) îți poți mări numărul de prieteni. De parcă, vezi Doamne, lumea n-are altceva mai bun de făcut decât să-și mărească numărul de prieteni pe net, în fiecare zi. Sau nu, rectific: unii chiar n-au altceva mai bun de făcut decât să își mărescă numărul de prieteni!
De ce să-ți mărești numărul de prieteni pe hi5 de exemplu? Ca să ai după aceea cu ce te lăuda în fața prietenilor tăi de la bloc. “Să vezi mă ce bună îi pruna asta pe care am adăugat-o în lista de preteni pe hi5, are niște balcoane de stă mâța-n coadă… și niște craci de ți se scoală p… instant”. Pentru replici din astea îți pierzi tu timpul adăugând câteva sute de indivizi și tipe ca prieteni. Mai gândește-te!
Asta cu importatorul de contacte de e-mail mi se pare stupizenia numărul 1 pe site-urile de socializare. Tu, un necunoscut, îmi ceri să-ți fiu ție prieten, când nu am schimbat niciodată mai mult de două vorbe noi doi? Tu, care ești din Răscăcații din Deal și eu sunt la 300 km depărtare de tine, îmi ceri să-ți fiu prieten? Tu, care m-ai adăugat în lista ta de mess într-un mod cât se poate de dubios, motivând că ai id-ul meu de la un prieten sau dintr-un schimb de liste? Tu, care îmi fuți creierul în fiecare zi cu mass-uri ca să-ți dau comment? Tu îmi ceri să-ți fiu prieten? Da poate că nu vreau să fiu prietenul tău! Te-ai gândit la asta?
Mi se pare total absurd să dai add pe hi5 la toată lumea, fără să te uiți la vârstă și localitatea de origine, doar pentru a-ți crește numărul de prieteni și a deveni popular într-un grup din care cunoști două persoane, și aceia sunt: vecinul de la doi și vecina de la patru. Popularitatea nu așa se obține! Se pare că unii habar n-au nici câte prune au în straiță, darămite să mai știe cum stă cu popularitatea.
Primesc zeci de add-uri pe zi pe hi5 de la tot felul de necunoscuți, puștoaice de 15 ani și șmecherași care se cred miezul din fanta pe net. O vreme aveam contul privat, dar tot primeam alerte de la autoinvitați din ăștia care vor în lista mea și am zis că nu are niciun rost să fie privat profilul, tot una e că e public sau privat, așa că a rămas public. Acuma stau și mă gândesc, cât timp liber pot avea tinerii din ziua azi, pentru că, îți trebuie ceva timp să cauți profile noi și să te faci prieten cu toată lumea.
