Tag Archives: Politehnica
Mesaje pentru posteritate pe bancile scolii
Una dintre placerile nevinovate ale elevului roman si, mai tarziu, a studentului roman este sa-si lase urma pe unde a fost, sa se semneze peste tot, in cazul de fata pe bancile scolii unde l-a trimis destinul prin intermediul calculatorului. Profitand de faptul ca in timpul liceului nu are o clasa stabila unde se tin orele zilnic, elevul roman tine neaparat sa-si lase amprenta pe banca unde a stat, in toate clasele unde a avut si are ore. Cu pixul sau creionul in mana incepe sa deseneze si sa scrie diverse mesaje pe banci. Aceste inscriptii hieroglifice pe care le lasa pentru posteritate variaza, de la un “te iubesc, bibi” spus din suflet, la tot felul de desene si caricaturi desprinse parca dintr-un muzeu de arta. Unele sunt adevarate capodopere, picturi lupestre, de te minunezi numai cand le vezi si nu-ti vine sa crezi ca a fost realizata in 50 de minute de curs, iar unele, majoritatea dintre ele, sunt replici clasice de peluza, acele care incep cu hai steaua, hai dinamo, forza U si se termina cu cele care contin limbaj licentios pe care nu le putem exemplifica din motive lesne de inteles.
Aceste inscriptii surprind poate chintesenta invatamantului romanesc de astazi, evoca un fapt deosebit de trist: ca elevul roman nu e interesant de aiurelile ce i se preda, teoria in cantitati industriale predata de cate un profesor sictirit nu ii este pe plac si lipsa de interactivitate in timpul unei ore duce la plictiseli crunte. In facultate, cele mai multe dintre ele sunt mesaje “de bine” adresate profesorilor, caricaturi ce-l surprind pe omul de la catedra in diverse ipostaze si ironii subtile la adresa vreunui curs, profesor mai sever sau coleg/a. La Poli, caci nu puteam sa nu amintesc de aceasta mareata universitate, trei sferturi din inscriptiile de pe banci il au in prim plan pe clasicul: “Nu te du la Poli“, scris probabil de vreun ghinionist care s-a trezit student la poli fara voia lui si a realizat prea tarziu teribila greseala pe care a putut-o face. In anul 1 cand m-am asezat prima data intr-o banca de universitate primul lucru pe care l-am vazut nu a fost un profesor, ci mi-a atras atentia acest mesaj cu Nu te du la Poli dintr-un amfiteatru, iar doi centimetri mai jos era insemnata o replica ce facea referire la mesajul acesta antologic, pe care atunci, pe loc, nu am inteles-o: “prea tarziu…“. Dupa 3 ani de Poli pot spune ca am inteles intreg mesajul :)).
Nu cred ca exagerez cand spun ca toate aceste mesaje scrise pe bancile din scoala vor ramane material didactic pentru arheologii viitorului. Cand va fi gasita o bucata din lemnul ce alcatuia candva o banca din scoala, istoricii vor avea multa treaba ca sa-si dea seama care e semnificatia mesajului “te iubesc, veta”. Probabil acestia isi vor pune intrebari serioase, ca de exemplu: s-a iubit pe vremea aceea?, ce reprezinta iubirea?, cine o fi misterioasa Veta?, cine o fi romanticul care a fost autorul acestui mesaj? s.a.m.d. Si raspunsul vine prompt de la un batranel care a prins vremurile acelea de aur: Pe vremea mea, iubirea era in suflet, nu ca acum cand se afla in nanobiti.
And the magic word is: BUGET
Ce face un bugetar la Politehnică?
R: Învaţă ca să rămână bugetar. (râdeţi)
Da, am trăit s-o aud şi pe asta, subsemnatul – bugetar la Politehnică. De reţinut: BUGETAR LA POLI. Am scris cu litere mari, îngroşat şi subliniat ca să-mi sară în ochi atunci când am de adresat nişte blesteme şi cuvinte de dulce unora. Este ceva incredibil, mai ceva ca şi când aş fi câştigat marele premiu la loto 6/49, deşi cred că m-aş fi dat cu capul de pereţi dacă aş lua vreo 1 milion de euro la loto.
Am aflat că-s la bujet din pură întâmplare. Mi-a şoptit o păsărică că se făcură schimbări în lista cu bujetari, şi cum tot de la aceleaşi păsărici am aflat că majoritatea din grupă au trecut de partea cealaltă, am zis, hai să mă duc şi io să văd unde mă situez, ce mă costă. Ţin să precizez că nici prin cele mai faine vise ale mele nu mi-a trecut că aş putea ajunge la bujet, cel puţin nu acum. “Eu la bujet? You got to be kidding me!” Şi m-am dus, şi am stat la coadă la secretariat, când mi-a venit rândul, am aflat vestea cea mare.
- Cum te cheamă, zice secretara?
- Vasile Manu, zic.
- La ce eşti?
- Calculatoare, zic (deja mă rugam la toţi dumnezeii şi alahii să zică cuvântul magic: BUGET)
- În ce an?
- 2
- BUGET, a zis. A zis buget, a zis buget… Fericirea mea a depăşit orice limită. Eram în culmea delirului, în interior. Abia când am ajuns acasă mi-am vărsat toată fericirea… în bere… în ce altceva.
N-am mai trăit o astfel de veste bună nici când a luat Dinamo campionatu’, nici când mi-am luat bacu’, nici când am gătat liceul şi nici când am câştigat la pariuri 2 milioane de lei vechi. Radiez de fericire. Pe principiul, arta cere sacrificii, vestea asta care tocmai a venit cere un sacrificiu greu de pus în practică: ÎNVĂŢATUL. Şi când zic învăţat, nu mă refer la citit o dată un curs şi basta.
Mai trebuie să îndeplinim task-urile integralist şi bursier, dar să nu urcăm aşa de sus că s-ar putea să cădem şi să ne rupem oareşce prin noi. Să rămânem cu picioarele pe pământ, că-i mult mai bine aşa.
