Tag Archives: personal
Pălărie încărcată de istorie
În eventualitatea că vă întrebaţi ce caută podoaba mea capilară sub pălăria aia de paie jenibilă din poza de mai sus, m-am gândit că e de datoria mea să dau nişte explicaţii, că aşa se face pe meleaguri ardeleneşti, se dau explicaţii multe şi mărunte. În primul rând, cu riscul de a mă repeta a n-a oară, blogul ăsta îi ca o jucărie pentru mine, o jucărie pe care io o folosesc să-mi relaxez mintea golindu-mi ideile şi gândurile cu ea.
E al meu şi io mi-l gestionez cum vrea muşchiul meu. Capisci? Asta ca să n-avem discuţii care încep cu ‘de ce’. Ok, acum că am stabilit esenţialul să trecem la explicaţia în sine.
Pălăria respectivă e încărcată de istorie, e un adevărat muzeu Antipa de paie. Şi nu o spun eu o spune cel de la care am moştenit-o. Am primit-o de la un italian bătrân care a văzut multe la viaţa lui şi care mi-a spus aşa când mi-a dat-o: “…with this hat I accost a lot of women, wear carefully. I think will be in good hands. “. Cu pălăria asta am agăţat multe femei, poartă-o cu grijă. Cred că va fi pe mâini bune. Nu ştiu dacă a avut dreptate omul, că încă n-am avut curajul să ies cu ea în public, dar am pus-o pe blog că poate aşa o să am şi io succes la femei. Nu de alta, dar m-am cam săturat să primesc numai zâmbete de la ele. Colo măcar un număr de telefon, ceva… că cu zâmbetele nu faci prea multe serios.
Ia să vedem dacă funcţionează pălăria pe blog, iar dacă funcţionează pe blog atunci poa’ a mere şi in public.
Tot felul de momente ciudate
Am momente când sunt calm, plin de viaţă şi cu un chef incredibil de muncă, am şi momente în care singurul lucru la care mă gândesc e distracţia, dar am şi momente, cam dese în ultima vreme, în care vreau să-mi iau lumea în cap şi să mă duc cât văd cu ochii, să explorez ţara în lung şi-n lat, să văd lumea, să fac blogging de pe vârful Omu, să fac videoblogging de pe Everest, să fac zeci de poze de pe întreg mapamondul, să cunosc cultura altor naţionalităţi, şi lista poate continua. Acest moment îl trăiesc chiar acum. Şi nu sunt deloc într-o dispoziţie bună.
Sunt atât de dezamăgit de mine încât îmi vine să mă arunc de pe cea mai înaltă clădire din lume. Ştiu că pot mai mult, de fapt nu ştiu, sunt convins de asta. Numai că mereu trebuie să existe câte un blocaj mental care să-mi strice toate planurile. Puii mei. Peste tot numai de blocaje dau.
Am auzit şi eu tot felul de poveşti despre cât de dură e viaţa, dar nu le-am dat niciodată atenţie şi n-am crezut în ele. Ba mai mult, chiar le-am luat în râs de multe ori. Viaţa mi-a dat o palmă serioasă, o palmă din care am învăţat că nu tot ce zboară se mănâncă iar lucrurile nu sunt toate rozul perfect. Unele dintre ele mai trebuie şi nivelate.
Vă rog nu-mi puneţi întrebări idioate şi nu mă luaţi la mişto, aşa cum fac unii de obicei pe blogul meu, am o problemă pe care vreau să o rezolv singur. O problemă cu mine însumi, la care nimeni nu mă poate ajuta sau sfătui în vreun fel. Am scris articolul pentru că am simţit nevoie să-mi descarc frustrările undeva, şi ce loc mai potrivit decât blogul personal există? Nici unul. Dacă aveţi chef de mişto, nu v-aţi găsit omul potrivit.
*acesta nu e un post emo.
Am ales cartea, nu mingea de fotbal
De ce nu m-am facut oare fotbalist? Sa-mi zica lumea pe strada, tovarasii, prietenii, vecinii, uite-l ma pe Manu, ce stie cu mingea, la fel ca tacsu. I-o trebuit sa aleaga cartea, in loc de mingea de fotbal. Acuma era si el om, fotbalist mare, pe la cine stie ce echipa din Bucale, se bateau toate echipele mari pe semnatura lui, toate fetele erau in limba dupa el, interviuri si declaratii prin presa, si alte alea, dar lui i-o trebuit carte, si educatie, si scoala. Are talent baiatu’, stie cu mingea, poate fi oricand si el printul din Stefan cel Mare.
Taica-mio a fost fotbalist, nu foarte mare, dar reprezinta si el o foarte mica parte din arhiva fotbalului romanesc. A jucat alaturi de regretatul Dan Anca, Remus Campeanu si altii (fosti componenti ai generatiei de aur ai Universitatii Cluj). Vasile Manu senior. Acum bate mingea undeva pe maidanele Raiului! A inceput fotbalul la centrul de copii si juniori ai lui “U” Cluj, a ajuns si pe la FC Baia Mare vreun sezon-doua, a trecut si pe la CFR Cluj un sezon si s-a intors inapoi la “U”, la unica iubire, cum ii placea lui sa-i spuna. Acum, de era in viata, poate ca era si el antrenor pe la ceva echipa sau macar in stafful tehnic al vreuneia, da’ no, i-o trebuit alcoale. Alcoalele l-o adus la cativa metri sub pamant, intre patru scanduri, in cimitirul din Manastur. Era anul ’95 cand s-a intamplat totul, iar de atunci piticul acela de 6 ani a crescut, s-a facut mare si va redacteaza aceste randuri. Mama mia ce trece vremea, mai ca nu-mi vine a crede ca au trecut deja 14 ani…
Eu am ales mingea de fotbal, dar ca subiect principal in articolele mele despre sportul rege, in rest mi-am ocupat timpul cu scoala, educatia si cartea. Sportul imi va ramane vesnis in sange, iar fotbalul face parte din viata mea. “U” Cluj va fi mereu parte din sufletul meu, restul fac pui in constiinta mea. Revin cu intrebarea pusa la inceputul acestui articol: De ce nu m-am facut fotbalist? Pentru ca n-am putut sa joc fotbal la un asemenea nivel, stiind ca in tribuna nu se afla omul care ar fi trebuit sa ma sustina, omul caruia ar fi trebuit sa-i calc pe urme si omul pentru care altfel as fi trait fotbalul. N-am putut atunci, acum e prea tarziu sa mai pot.
Capitolul derizoriu: verisoarele mele
Am stat mult sa ma gandesc daca sa scriu sau nu despre verisoarele mele pe blog, dar intr-un final m-am am decis sa las de la mine sa vada si altii ce fel de pramatii de rude am. Pentru ca la ce persoane imi sunt rude, n-am cum sa fiu mandru. Si vorbesc exclusiv de cele din partea tatalui, nu ca celelalte din partea mamei ar fi mai breji.
De 3 saptamani am aflat un lucru care nici prin minte nu mi-ar fi trecut ca s-ar putea intampla cu cineva din familionul meu. Eu am doua verisoare la Botosani pe care nu le cunosc, nu le-am vazut in viata mea, dar stiu de existenta lor, si probabil si ele stiu de existenta lor, ca nu m-au cautat niciodata asta-i alta problema, dar nici eu nu m-am omorat cu firea sa le cunosc. Stiu ca una din ele e de-o varsta cu mine si cealalta a terminat facultatea. Ce am aflat despre ele e de-a dreptul sinistru. Vara-mea, aia mare, s-a insurat cu un arab. Ce sentimente poti avea pentru un araboi, iarasi nu inteleg, dar asta nu e treaba mea, tind sa cred ca e vorba de partea financiara la mijloc. Acum sa trecem la aia mica, studenta fiind, s-a apucat de consumat droguri. Iar tacsu, adica unchiu meu, a platit o groaza de bani ca sa o scape de puscarie, ca era sa intre la mitica din cauza asta. Nici batranul (unchiu) nu e mai breaz, are si el obsesiile lui: banii. In ziua cand a venit la Cluj pentru a-si lua partea ce i se cuvine din vanzarea casei lui bunicu, numai de sanatate nu m-a intrebat, parca n-as fi singurul lui nepot din partea lui frate-so. A luat banii, s-a suit in primul tren cu destinatia Botosani si dus a fost. Aceea a fost ultima data cand l-am vazut. Asta se intampla prin anii 2000-2005, nu mai stiu exact. Cat de tare am vrut sa iau legatura cu ei, sau sa le fac o vizita in vara, pe atat de tare m-am scarbit de ce am auzit de dragele mele verisoare. Acesta a fost primul set de verisoare.
Ai sa razi, dar daca-ti zic ca mai am un set de verisoare din astea bomba, pici in cur. Da, mai am un set de verisoare de care nici sa-mi aduc aminte nu pot, daramite sa mai si vorbesc despre ele. Tot asa, nu le cunosc si nu cred ca ele mai stiu de existenta mea, ultima data cand le-am vazut aveam vreo 14 ani. Sunt 6 la numar cred. Cand a venit una din ele acasa la mine, sa ceara bani de ce altceva, eu aveam vreo 13-14 ani, dar tin minte ca arata ca o curva, jur. Fusta scurta, tocuri, rujata si fardata de numa-numa. Acum cred ca face trotuarul pe undeva. A, din pacate trebuie sa mentionez ca setul acesta de verisoare fac parte din categoria romales, cred ca intelegeti la ce ma refer. Si cred ca se intelege de ce nu vreau sa mai aud de ele.
No cam asta a fost cu acest capitol derizoriu al vietii mele de care nu vreau sa-mi aduc aminte prea curand. Am facut o exceptie scriind despre el pe blog, cu atat o sa raman. Halal rude am, bata-ma norocul!
Votez, citesc
Maine e ziua Z pentru Romania, ziua cand schimbam liderul, sau cel putin asta intentionam unii din noi sa facem.
De azi incep sa citesc cartea lui Iulian Comanescu, “Cum sa devii un Nimeni”, despre online, bloguri, branduri personale, media, notorietate, alea-alea. Pentru clujeni, cartea se gaseste in Cora, la pretul de 25 de lei. Si pe langa asta, mai citesc si numarul 17 din Revista lu’ Dinescu, “Plai cu Boi”.
