Tag Archives: moda
Dilema lui Manu (I)
Eu sunt de felul meu un om cu multe dileme, unele vor sta mărturie pentru istoricii viitorului sub categoria “De neînţeles” pe acest blog, iar altele, ei bine altele încă nu au văzut lumina tiparului online. Probabil îl vor vedea cândva.
Fetelor, dilema asta e pentru voi. Cu drag.
Deci am văzut deunăzi o tipă în autobuz care avea cizme până la genunchi, fără să exagerez. Stătea în faţa mea pe scaun şi cizmele îi urcau până în genunchi. Mă uitam ca boul la poarta nouă, la propriu, scuzaţi expresia, şi tot încercam să găsesc alte întrebuinţări ale acelor cizme. Vroiam s-o abordez cu gluma aia cu “şi, a tras ceva la pescuit azi?”, dar m-am gândit că poate e prea deplasată şi mi-a fost jenă. Mă gândeam că or fi cizmele pe care le-a folosit Bear Grylls la o şedinţă de SPA în nisipurile mişcătoare din Sahara sau cizmele pe care le folosea regretatul Steve Irwin în clasicele sale distracţii cu crocodilii. Tot felul de idei mi-a trecut prin cap în momentul acela, dar cert este că eu n-am mai văzut în viaţa mea asemenea încălţăminte. Poate în filmele SF.
Ce ţi-e şi cu moda asta…
Cum mi-am ratat cariera în modeling, de două ori?
Simt că trebuie să vă povestesc întâmplarea pe care am trăit-o astăzi pentru că e de râs, eu cel puţin încă râd cu poftă când mă gândesc la ce mi s-a întâmplat.
Eram pe Eroilor şi dau să mă duc spre Piaţa Unirii, când mă opreşte un tip care îmi înmânează un fluturaş cu prezentarea unei agenţii de modă, Look of World se numeşte ea, şi mă întreabă dacă nu vreau să aflu mai multe despre propunerea ce o au pentru mine, adică să apar prin reclame, ziare, tv. Am mirosit scamul de la început, dar am zis să le fac jocul până la capăt că am simţit că mă voi distra.
Şi ce m-am mai amuzat, dar să le luăm pe rând. Am zis da şi m-a ghidat tipul ăla înspre o curte de am crezut că mă duce să mă taie şi să-mi vândă organele pe ebay. Am urcat la etaj şi am intrat într-un apartament unde erau multe scaune, un birou mic şi fără alte obiecte de mobilier. Mai erau şi alţi tineri intervievaţi de nişte domnişoare, deci m-am liniştit că nu eram singurul fraier care am acceptat să-mi pierd 20 minute din viaţă. Până să vină tipa cu întrebările am purtat o discuţie semi-inteligentă cu ăla ce m-a adus, zic semi-inteligentă pentru că băiatul ăla literalmente era cam aerian. Vă daţi seama că am ajuns să port o discuţie despre Second Life cu el: cică, îmi zice, a auzit că se câştigă bani din jocul ăsta şi s-ar băga şi el, dar “trebuie să ştii marketing ca să scoţi bani”. M-a întrebat dacă ştiu mai multe, cum se procedează etc. Se uita lung la mine şi aştepta să-i zic ceva pe măsura inteligenţei lui. Cum io-s mai habarnist de felul meu, îi zic că am auzit de jocul ăsta, chiar l-am şi jucat vreo două zile până m-am plictisit, dar nu ştiu exact cum se câştigă bani cu el. Am mai aflat de la el că e de 5 ani model şi că se câştigă binişor din treaba asta (normal, doar nu ar fi zis că se câştigă prost).
Apoi a venit diva cu întrebările şi contractul de semnat care şi-a spus povestea din care, sincer vă spun, n-am înţeles nimic. Dădeam aprobator din cap la tot ce zice, dar mare lucru nu am priceput, nu pentru că nu eram eu atent ci pentru că avea aia un debit verbal incredibil, aşa-i mergea gura de am vrut la un moment dat să o opresc şi să-i zic “mai respiră fată că nu te cronometrează nimeni”. Îi zic “dar ştii, nu sunt genul să apar prin poze, nu sunt fotogenic deloc şi nici nu am fizicul necesar să fac chestia asta”. La care îmi zice “dar nu e nevoie, make-up-ul le rezolvă pe toate. Cred că ai văzut şi tu vedete prin ziare şi la televizor cum arată machiate şi cum arată nemachiate”. Eu încercam să găsesc o portiţă de scăpare, dar ea avea câte un argument la fiecare motiv pe care-l băgam. Ăştia şi-au învăţat bine poezia, îs antrenaţi să facă faţă oricărei situaţii şi întrebări.
Când a văzut stimabila că nu a reuşit să mă prostească convingă să aplic, a zis că te aştept până la ora 5 cu un răspuns, sper să putem colabora.
Ok, sigur că da, ard de nerăbdare să ajung model (not).
Deci vă daţi seama ce foame mare există în moda românească dacă au ajuns agenţiile să racoleze tineri de pe stradă şi să le ia banii? Şi când îl vezi pe filfizonul de Botezatu cum se lăfăie-n lux n-ai zice că din modeling ajungi muritor de foame, asta dacă nu reuşeşti să dai din coate până ajungi lângă cine trebuie.
Nu e prima dată când mă opreşte pe stradă o “agenţie de modă”, am mai fost oprit o dată pe Memo tot cu aceeaşi dumă, dar atunci nu aveam răbdarea necesară să le ascult poveştile. Ştiţi cum e şmecheria asta: te opresc pe stradă, te duc într-o încăpere unde încearcă să te prostească să semnezi contractul, să dai taxa aia de participale de 50-60 lei şi rămâi că te vor suna ei când au nevoie de un model pentru ceva reclamă, dar te sună la pulivar. Cam aşa e scamul ăsta.
Moda şireturilor de culori diferite
În cei 22 de ani de vieţuire pe acest Pământ şi în tot atâţia ani din păcate în această ţară în formă de peşte care mă surprinde pe zi ce trece, am văzut multe şi bag de seamă că voi mai vedea încă de 10 ori pe atât că, slavă domnului, viaţa mea nu se sfârşeşte aici. Unele lucruri la care am asistat, fără voia mea fireşte, le-am înţeles, aşa în mare, pe unele m-am tot chinuit să le înţeleg până ce m-am hotărât să uit de ele că n-are rost să-mi bat capul. Unul din lucrurile din a doua categorie m-a surprins zilele astea. Moda şireturilor de culori diferite. De când doamne iartă-mă a devenit o modă să porţi tenişi cu şireturi de culori diferite. Sau, întrebare, chiar e o modă treaba asta? M-am născut cumva în era cretacică şi m-am trezit acum după ce am dormit vreo câteva milenii într-o încăpere criogenică, de se poartă mai nou şireturi de culori diferite?
Luna trecută văzusem în autobuz un tânăr colo pe la 15-16 ani, genul emokid, cu nişte tenişi în picioare care aveau o problemă: la un picior avea şireturi negre şi la celălalt albe. Vă spun sincer că la un moment dat am crezut că visez când am văzut. Cum pana mea să ieşi aşa pe stradă? Cum să te afişezi încălţat aşa în public? N-ai avut bani să-ţi iei perechea întreagă de şireturi şi ai optat pentru un singur şnur la jumătate de preţ? Mă jur că uneori rămân atâta de surprins de anumite lucruri ce-mi fug prin faţa ochilor încât nici nu mai am timp să mă mai mir de ele.
Astăzi am văzut o tânără, adolescentă, drăguţă fata, tot pe la 15-16 ani, dar care avea în picioare tot nişte tenişi cu şireturi diferite – la unul erau negre şi la celălalt erau roz. Văzând asta mi-am adus aminte automat de emokid, drept pentru care am început să-mi pun întrebări singur. Mă, oi fi io mai prost şi nu ştiu ce se mai poartă în ziua de azi, ce mai e în trend, care mai e moda, se poate şi asta, dar nu poate fi o coincidenţă că doi adolescenţi să poarte şireturi de culori diferite. Trebuie să fie o modă, vreun cod al găştilor, hipsterilor, skaterilor, sau ceva. Nu?
De regulă nu urmăresc cu ce sunt încălţaţi oamenii prin autobuz, nu sunt interesat de acest aspect, dar când mai arunci o privire în pământ sătul să vezi pe fereastră acelaşi drum zi de zi, îţi sare în ochi încălţările cuiva cu un şiret negru la un picior unul alb la celălalt. Apoi începi să te întrebi cum de ai ajuns să te întrebi una ca asta şi chiar să scrii pe blog de chestia asta.
O modă la bărbaţi pe care io nu o înţeleg
Bărbatul e construit în aşa fel încât să nu înţeleagă femeia, dar problema majoră intervine atunci când bărbatul nu înţelege bărbatul. Atunci te face să te întrebi dacă ori ai tu o problemă ori există multe ciudăţenii pe lumea asta care rămân un mister. Aşa şi io la faza asta de care vreau să vă zic acum. Există moda asta la anumiţi bărbaţi, băieţei din ăştia mai de bani gata, de a purta pantaloni largi care curg pe ei de li se văd chiloţii sau boxerii din dotare. Care-i faza cu moda asta? De când îi aşa de cool să-ţi areţi firma de pe chiloţi? Într-o vreme era o mândrie să te afişezi cu nike, puma sau adidas pe tine, acum văd că moda hainelor de firmă a ajuns şi la chiloţi. Misto…
Nu cred că vreţi să ştiţi care-i brandul comun la chiloţi, nu?
Mă rog în poza de mai jos nu scrie brandul, dar juma de chilot e afară. Asta mă face să cred că mulţi îl invidează pe Superman care umblă cu chiloţii peste pantaloni.
Moda pantalonilor rupţi
Când vine vorba de haine io sunt mai old-school. Merg pe hainele comode în care mă simt bine şi nu stau pe mine ca pe umeraş, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. Îmi plac hainele decente şi simple. Nu mă dau în vânt după alea dă firmă, prefer să-mi iau o bluză sau un pantalon mai ieftin decât să-mi iau unul cu 2 milioane doar de dragul firmei de pe etichetă. Adică, bă, nu-i aşa de fain tricoul, dar e nike frate, cum să nu-l cumpăr? Cam aşa gândesc mulţi vânători de haine de firme. Sunt o grămadă care ezită un pic când vor să-şi cumpere un tricou din cauză că nu prea le place, dar imediat îl cumpără când vede că-i nike sau vreo firmă celebră. Dar nu ăsta e subiectul pe care vreau să-l discut ci moda hainelor rupte.
Să mor de înţeleg ce îi şi cu moda asta de a purta blugi rupţi. De când există şi ce îi aşa de interesant la ea. Adică no, mă rog, ce e aşa de fain când porţi pe stradă nişte pantaloni rupţi în cur sau genunchi? Ce vă place, că vă bate vântul printre fese, sau ce? Şi m-am adresat aici acelora obişnuiţi să poarte acest gen de haine.
Am dat din întâmplare de un articol din Libertatea din aprilie în care Bote recomandă să purtăm blugi rupţi că cică ăsta-i trendul, iar tu trebuie să te conformezi fiindcă aşa-i moda, aşa a zis maestrul. Asta poartă vedetele hoolywoodiene şi asta trebuie să poarte toată lumea. Dacă Ricky Martin poartă mâine izmene prin oraş automat izmenele devin noua modă în materie de haine. Ce ţi-e şi cu moda asta, numai după ce poartă vedetele de la Hoolywood suntem în stare să ne îmbrăcăm, că noi nu suntem în stare să ne îmbrăcăm după capul nostru. Nu suntem în stare să ne creem propria modă. Să ne asociem hainele în aşa fel încât să arate bine, să asociem culorile astfel încât nici să nu arătam ca un curcubeu pe stradă da’ nici să fim prea sobri. N-am nimic cu cei care fac haine, foarte bine că le fac, dar zău că nu înţeleg ce-i cu moda pantalonilor rupţi.
Ok, aş fi ipocrit să nu recunosc că mă mai uit şi io prin diverse reviste să văd ce haine se mai poartă şi ce bluză merge cu un anumit pantalon, ce culoare la pantaloni se potriveşte la un anumit tricou, dar nu aş purta niciodată, ever and ever, nişte blugi rupţi şi cârpiţi ca la ultimul boschetar. Scuzaţi-mă dacă vă simţiţi lezaţi, nu asta e scopul, dar aşa mi se pare mie că seamănă ăştia de umblă cu pantaloni rupţi – ca nişte boschetari. Şi nu vreau să jignesc pe nimeni, îmi cer scuze dacă vă simţiţi, dar purtaţi şi voi nişte haine decente. Serios, e penibil să te îmbraci cu nişte pantaloni rupţi. Parcă n-ai avut bani de un pantalon întreg şi ai luat unul la jumătate de preţ, cârpit şi tăiat în mai multe locuri. Apoi ce-i asta? Ori ne îmbrăcăm decent ori ne îmbrăcăm ca pula, după aşa zisul trend, trăzni-l-ar trend şi bat-o norocul de modă.
