Tag Archives: idiocracy
Da, am o problemă cu vânătoarea de la Balc
În fiecare an se adună la Balc o gaşcă de ipocriţi bătrâni şi înstăriţi pentru a se distra împuşcând nişte animale lipsite de apărare, în frunte cu organizatorul şef Ţiriac. Desigur, cum mintea lor e setată pe făcutul banilor, ei nu prea sunt obişnuiţi să depună un efort prea mare, aşa că au nevoie de cineva care să adune mistreţi la un loc ca să le poate fi lor mai uşor să-i împuşte şi apoi să se laude cu trofeele la şpriţul de după.
Să fii vânător nu-ţi trebuie mult creier, orice prost poate să îndrepte puşca spre ţintă şi să apese pe trăgaci. Nu, nu mă priveşte că Ţiriac îşi creşte singur mistreţii şi are dreptul să facă ce vrea cu ei, că doar sunt proprietatea lui. Niciodată nu e un lucru bun să omori fiinţe nevinovate pentru a-ţi satisface partenerii de afaceri şi ego-ul personal.
Nu vreau să instig la violenţă sau să credeţi că am ceva personal cu participanţii la această “distracţie” sângeroasă, nici vorbă, sunt pacifist de felul meu, dar tare mult aş vrea să aud o ştire în care un vânător la împuşcat pe altul. Din greşeală, fără intenţie fireşte, dar să simtă şi vânătorul ăla cum e să iei un glonţ gratuit, de distracţie, nu altceva. Garantez că ăla nu mai pune mâna pe puşcă cât trăieşte.
Ţiriac e singurul miliardar din ţara asta pe care îl respect şi îl apreciez, e singurul om care şi-a făcut averea singur şi nu prin şmecherii şi afaceri cu statul român. Omul merită toată stima.
Rămân surprins ce plăceri sadice au oamenii când ajung la un nivel financiar ridicat.
Morala de astăzi
Dacă găseşti un iPhone uitat de vreun client aiurit în baia unei cafenele, bagă-l în buzunar şi pleacă din cafeneaua respectivă pentru că s-ar putea ca proprietarul să fie încă acolo şi e o chestiune de timp până ce va realiza că i-a dispărut telefonul. Norocul lui şi ghinionul tău este că există o aplicaţie minune numită “Find my iPhone“, cu ajutorul căreia, dacă va ştii de existenţa ei fireşte, te va descoperi imediat dacă eşti prost. iPhone-ul e totuşi un telefon inteligent.
Am râs bine după ce am citit povestea asta de pe TechCrunch:
So I’m sitting in Starbucks in Athens, Greece, meeting with Daily Secret developers. After taking a quick break, I realize I’ve left my iPhone on the bathroom sink. It’s gone. The barista says no one’s handed in a phone but suggests I check the ‘Find my iPhone’ app. Our head designer, Spiro, is already on the case—by the time I get back to the table, he’s got the app on iCloud. The good news? My iPhone’s still in Starbucks. The bad news—it’s on silent (probably turned on silent).
There’s a small button on the iCloud interface, which I’d never noticed before—Play Sound. In an instant, we can all hear my iPhone beeping. I’m looking around Starbucks and the noise is coming from a couple with a baby two tables away. “Have you seen my iPhone?” I ask. The guy pretends not to hear, which is insane because the beeping is
now incredibly loud. “Maybe the baby took it?” I say, even though their kid’s about a year old. The beeping stops.I go back to our table, click the same button and this time, when the beeping starts up, the guy takes my phone out of his pocket all contrite—“Oh is this your phone? I found it on the floor.” I’m almost speechless by now, then his wife jumps in—“You’ve got it back, what’s your problem?”
By the time we call the police, the couple has disappeared. No apology, nothing. Do I want to file charges? No. Facebook? Hell yes. We post the guy’s pic on Facebook. Ten minutes later, the kicker. His wife comes back into Starbucks, presumably to apologize. She comes up to our table. “I’ve lost my sunglasses. Have you seen them?”
Morala poveştii: Dacă vrei să faci un lucru ca la carte, gândeşte înainte să acţionezi şi nu fă treaba doar pe jumătate. Când găseşti un iPhone în baia unui local, nu e destul dacă-l pui doar pe silent, va trebui să-l şi închizi şi să scoţi cartela din el, şi, cel mai important, să nu mai stai în localul respectiv nici măcar un minut cu telefonul “găsit” în buzunar, pentru că treaba asta se numeşte în ziua de azi infracţiune, furt. Oameni idioţi.
Sindromul zilei de luni
Conform unui studiu neoficial realizat de mine, am ajuns la concluzia că 95% dintre cei angajaţi în câmpul muncii cu program fix suferă de sindromul zilei de luni şi am un mesaj pentru ei: “Fraţilor, vă rog, încetaţi să-mi aduceţi aminte LA FIECARE ÎNCEPUT DE SĂPTĂMÂNĂ că e din nou luni, am şi eu un nenorocit de calendar care îmi spune în ce zi ne aflăm. Mulţumesc”. Pe scurt, unii se simt oarecum datori să-ţi readucă aminte la fiecare început de săptămână că e din nou luni. În special pe reţelele sociale se întâmplă acest lucru, undeva altundeva. Pe facebook găseşti statusuri de genul “iar e luni, unde-i weekend-ul, e luni, luni, luni, luni”. Pe twitter idem. Ziua de luni a devenit un fel de sindrom privit cu repulsie, hai să nu-i zic o boală că sună urât, dar a ajuns să fie privită ca o zi groaznică, ziua în care toată lumea se întoarce la muncă după două zile de leneveală în weekend şi stat tolăniţi în fotoliu cu telecomanda în mână. Ştiu că e greu să munceşti, vorba aia, şi să te caci e greu, dar din păcate posturile de director sunt cam ocupate toate şi încă nu s-a creat programul acela de muncă perfect: cu o zi de muncă şi şase de pauză într-o săptămână, aşa că n-aveţi încotro. Şi eu am muncit la fel ca voi, şi eu m-am trezit la 7 ca să ajung pe 8 la servici, ştiu cum e, been there, done that, dar nu m-am lamentat niciodată la gândul că am început o nouă săptămână. Pur şi simplu, mi-am văzut de treabă şi am privit începutul de săptămână cu entuziasm şi foarte optimist.
Când apare câte unul sau una cu o replică pe măsura inteligenţei, ceva de genul cu “…iar e luni”, îmi vine să-i zic: “serios, să mori tu că-i luni? să ştii că nu ştiam ce zi e dacă nu veneai tu să-mi zici, am noroc cu tine că mă ajuţi să nu pierd noţiunea zilelor”, dar mă abţin că nu vreau să mă cert cu nimeni. Pana mea, nu v-aţi săturat să repetaţi aceeaşi placă cu ziua de luni la fiecare început de săptămână?
Biserica, maşinărie de spălat creiere…
Am mai spus-o şi o mai repet ori de cât ori e nevoie, nu am deloc cuvinte de laudă la adresa bisericii şi preoţilor în general. Sunt creştin-ortodox, cred în Dumnezeu, dar nu pot să-i sufăr pe şarlatanii în sutană care se îmbogăţesc pe spatele naivităţii oamenilor de rând. Dar uneori, unii oameni chiar sunt duşi cu pluta de-a dreptul, iar ce e mai interesant este că nu numai românii intră în această categorie, ci şi englezii de pildă. 6 persoane din Marea Britanie au murit după ce s-au încrezut în biserică când aceasta i-a asigurat că s-au vindecat de HIV prin rugăciune şi e în regulă să oprească tratamentul.
Am impresia că uneori biserica are câte o maşinărie de spălat creiere ascunsă în spatele altarului, altfel nu-mi explic cât de imbecil să fii să crezi că o boală se poate vindeca cu ajutorul Domnului. Serios, cât de spălat pe creier să fii să crezi asta? Pentru ce şi-au tocit coatele nişte oameni pe băncile facultăţii de medicină, ca să îţi zică că HIV-ul nu se vindecă DECÂT prin tratament şi să vină nişte indivizi auto-intitulaţi vindecători şi să te convingă că te-ai vindecat prin rugăciune? Aşa rău am ajuns, ca, cuvântul unui preot/vindecător din ăsta să cântărească mai mult decât al unui doctor cu studii în domeniu? Gata, nu mai zic nimic că mă enervez numai, credeţi în continuare în gogoşile pe care le vinde biserica la colţ de stradă. Dacă nu sunteţi capabili să conştientizaţi că o boală nu se vindecă aşa, cu una cu două, prin rugăciune şi alte vrăjeli din astea, vă meritaţi singuri soarta. Cei care cred fireşte, nu generalizăm.
