Acum, iertaţi-mă dacă sunteţi fani, dar pe mine filmele astea chiar nu mă încântă deloc, cu războaie inter-galactice, stelare, univers şi alte asemenea. E doar o chestie de gusturi până la urmă.

Când o să începem să ne uităm la filme pentru că ne plac şi nu pentru că sunt în nu-ştiu-câte topuri internaţionale, iar dacă un film a fost văzut de trei sferturi din populaţia globului asta nu înseamnă automat că e şi bun.

Am văzut multe filme româneşti la viaţa mea, dar “Aurora” lui Cristi Puiu mi s-a părut cel mai captivant dintre toate. Realizat în Bucureştiul de azi, anul 2008, locurile par desprinse dintr-o ţară de lumea a treia. Unele cadre cred că au fost filmate la periferia capitalei, pentru că zona era una rău famată, numai bună de turnat un film horror: gunoaie la tot pasul, noroi, străzi pline de gropi şi unele care n-au văzut asfalt niciodată.

Filmul îl are în prim plan pe Viorel, un domn de 40 şi ceva de ani foarte paranoic, care începe să se răzbune pe toată lumea pentru divorţ şi viaţa anostă pe care o duce. Cumpără o puşcă cu care îşi execută victimele cu sânge rece: notarul care a oficiat divorţul, socrii săi plus o doamnă care era la momentul respectiv cu notarul. Pe notar şi pe doamna respectivă îi urmăreşte până în parcarea subterană de la Intercontinental, iar pe socrii îi împuşcă acasă. După care aleargă la o secţie de poliţie şi se predă. Le declară poliţiştilor  cu o nonşalanţă incredibilă şi foarte detaliat fiecare crimă (4 la număr), cu locaţie, nume, adrese şi motivul principal.

În timp ce povestea, cei doi poliţişti din încăpere se uitau unul la altul neştiind dacă să ia de bun ce zice omul sau nu, scoţând la iveală sistemul judiciar defect şi incompetenţa oamenilor legii, nu-i departe de realitate. Savuros dialogul dintre ei: “No, şi ce facem acum, îi luăm o declaraţie?” sau “cafeaua e cu de toate…”, “pixul e cu steaua…”. Pur şi simplu genial. Lucrurile au devenit serioase când au primit telefonic confirmarea crimelor. Adevărul e că numai în filme vezi criminali care să se predea şi să mărturisească totul cu un calm incredibil.

Omul nostru nu are apucături de criminal şi nici maniac nu pare, dar are personalitate de sociopat, felul cum le vorbeşte oamenilor te sperie nu altceva. Concubinului mamei lui, profesoarei fiicei lui, socrii săi. Le vorbeşte tuturor încet, calm, folosind multe remarci subtile, răspunde la o întrebare cu altă întrebare, nu e un om prea vorbăreţ, este genul de individ care tace şi ascultă mult, dar când deschide gura te domină. Este introvertit, genul de om mai mutalău (om mare, bine făcut, jovial, dar neprietenos cu vorba), este retras, nu zâmbeşte şi nici nu glumeşte deloc, este mereu serios, mult prea serios, locuieşte singur într-un apartament aflat în renovare. Are două fetiţe şi o aventură cu o femeie măritată, sau asta am înţeles eu, că femeia cu care ar avea o presupusă relaţie e măritată.

Am de dat un minus la capitolul regie şi sunet. Filmarea a lăsat pe alocuri foarte mult de dorit, am avut parte de mult prea multe salturi de la un cadru la altul care ajunge să te bulverseze. Acum era în casă făcând ceva, în secunda imediat următoare era în maşină în trafic. Prea repede a avut loc tranziţia de la un cadru la altul şi nu-i prea ok, părerea mea. Iar sunetul a fost foarte slab. Nu ştiu dacă cinematograful a fost de vină sau filmul, cert e că trebuia să te concentrezi ceva mai tare ca să auzi discuţiile. În rest, acţiunea mi-a plăcut, după cum am zis şi în titlu, este un film românesc mai special. Adică îţi dă aşa o stare de suspans şi te pune serios pe gânduri acţiunea lui.

Mă înscriu pentru acest post ca un fan dedicat al festivalurilor de film. Filmele din cadrul TIFF nu sunt filme de Hollywood, pline de efecte speciale şi în care s-au investit multe milioane de dolari, ci sunt filme create cu buget redus, realizate mai mult din pasiune şi în care s-a pus mult suflet. Apreciez enorm munca oamenilor din spatele unui astfel de film, de la actorul principal şi până la sunetist. Ştiu cât e de greu să tragi zeci de duble până să iasă una bună, se consumă multă energie la conceperea unui film şi îţi trebuie multă răbdare şi nervi tari până ce-l finalizezi.

Poate că unii dintre voi vă întrebaţi, ce-ţi place frate la filmele astea? Faptul că din multe astfel de proiecţii reiese foarte uşor ideea de bază în jurul căreia gravitează tot filmul, nu te chinuie cu clişee şi sunt foarte realistice.

Sunt recunoscător destinului că m-am născut în oraşul cu cele mai multe festivaluri de film din ţară, Cluj-Napoca, iar asta cred că am dovedit-o prin prezenţa constantă pe care am avut-o pe blog, twitter şi facebook în perioada festivalului TIFF. Practic, din momentul când mai sunt două zile şi începe TIFF-ul, sau Comedy Cluj, mi se activează automat în mine gena specială numită film şi tot programul meu de zi cu zi începe să depindă de ce filme bune şi evenimente de calitate sunt, şi fac în aşa fel încât să ajung să văd cât mai multe. Îmi fac agenda  zilnică după filme, ca să zic aşa.

La TIFF 2011 am respirat acelaşi aer cu Marcel Iureş, marele regizor Lucian Pintilie şi mulţi alţii, iar la TIFF 2010 am avut onoarea de a da mâna cu Florin Piersic şi a face parte din figuraţie în spotul oficial.

Ştiu că v-am obosit pe unii cu TIFF, mi-am făcut mea culpa la final de festival, dar trebuie să mă înţelegeţi şi pe mine că atunci când îmi place ceva, nu mă pot abţine să nu îmi împărtăşesc plăcerile cu cineva :D. Tare mult mi-a plăcut atmosfera din oraş în perioada 3-12 iunie şi număr zilele până la următoarea ediţie. Despre filme pot să spun că am văzut multe care m-au impresionat şi nu mi-ar ajunge paginile acestui blog ca să scriu despre fiecare. Despre unele filme am scris, despre altele mi-aş fi dorit să scriu, dar nu am reuşit, cert e că am văzut prea multe şi numai v-aş plictisi dacă v-aş ţine numai în recenzii de film, şi nu vreau asta. Toate filmele care m-au făcut să-mi schimb percepţia despre anumite chestiuni, mi-au rămas adânc întipărite în minte şi, cândva, le voi scoate la lumină, când le va veni vremea. În toamnă intenţionez să nu lipsesc de la comedie, intru şi acolo în anul 2 de voluntariat.

Festivalurile de film sunt singurele activităţi în care am ales să mă implic ca şi voluntar, din simplul motiv pentru că îmi place la nebunie ceea ce fac. Îmi plac filmele ce intră în festival, îmi place să fiu parte din ceva atât de măreţ şi îmi dă aşa un feeling plăcut gândul că am contribuit şi io cu ceva la realizarea unui festival ce tinde să devină tot mai vizibil internaţional în fiecare an.

Mi-ar plăcea să ajung şi la Anonimul în deltă şi să mai descopăr filme bune.

Apare pe 23 noiembrie 2011

de aici

Referitor la filme, am văzut mai multe ca anul trecut iar anul viitor intenţionez să văd şi mai multe, am fost mult mai prezent prin sălile de cinema şi din păcate tot n-am apucat să văd prea multe filme din competiţie, cred că maxim două au fost. Niciun film premiat nu am văzut, spre marea mea ruşine. Asta e, poate la anul…

16 filme, cam două filme/zi: Strânsoarea, Pulsar, Pina, Vallanzasca, Jiro visează la sushi, Dublu Hitchcock, Ritmuri Infinite, Camera copilului, Sunetul zgomotului, Czukor Show, Fratele (Hermano), Umbre scurtmetraje, Tatăl fantomă, Morgen, Dincolo (Beyond), Pruncul Iisus din Flandra.

Pe lângă cele despre care am scris deja, mi-au mai atras atenţia: Morgen, un film regizat de Marin Crişan. Care are în prim-plan o familie de români, soţ-soţie, din Salonta care ajung să îl găzduiesc pentru câteva zile pe Morgen, un turc care vrând să ajungă în Germania la fii-su săvârşeşte în ograda lui Nelu. Lucrurile se complică când poliţia de frontieră bate la poarta lui Nelu luându-l la întrebări. Umorul şi graiul ardelenesc condimentează perfect proiecţia aceasta. Camera copilului. Un film trist despre un cuplu de tineri căsătoriţi care a pierdut un copil. Când în casa lor intră un bătrân de care are femeia grijă şi devine ca un tată pentru ea, lucrurile încep să se schimbe în bine şi îşi continuă viaţa. Czukor Show. Văzând filmul acesta mi-am dat seama cum se realizează o emisiune de scandal. Proiecţia este o emisiune de tipul “Iartă-mă”, iar oamenii din spatele camerelor fac tot posibilul ca să-i întărâte pe invitaţi, încercând să-i facă să se certe între ei, pentru că, evident, scandalul vinde cel mai bine. Hermano (Fratele) este centrat pe doi fraţi care vor să devină jucători profesionişti de fotbal, cel mic a fost găsit pe stradă când era bebe şi a fost repede adoptat devenind un membru de familie. Talent au la fotbal au, dar problemele intervin atunci când mama lor este împuşcată pe stradă de unul din coechipieri iar fratele cel mic a fost martor la crimă. Prin încercarea de a-l proteja pe fratele său de probleme şi să nu intre în puşcărie după ce va răzbuna moartea mamei sale, alege să nu-i spună, mare greşeală căci relaţia lor va avea de suferit din cauza acestui secret.

Ca pasionat de filme horror nu puteam să ratez scurmetrajele de la secţiunea umbre. Am văzut câteva bine realizate şi cu multe efecte speciale.

Atmosfera care a curprins întreg oraşul în perioada asta a fost priceless, o atmosferă caldă şi primitoare care a început cu Zilele Clujului şi s-a terminat cu TIFF. Sper că momente din acestea vom mai avea pentru că tare bine ne fac, ne dau acea doză de zâmbet de care avem nevoie :)