Tag Archives: eu
21 de primaveri
Oficial am făcut 21 de ani. Nu o să-mi zic la mulţi ani mie pentru că mi se pare deplasată faza şi sună cam lame. Tot ce vreau de la viaţă de acum încolo este să fiu la fel de sănătos, voinic şi voios ca până acum, nimic mai mult. Nu vreau bani şi nici cadouri scumpe, deşi nu m-aş supăra dacă le-aş primi, vreau să am parte dela fel de multe bucurii iar succesul să fie cu o idee mai mare ca până acum. Sunt modest, ştiu, dar ce rost are să primesc cadouri de milioane şi plicuri cu bani dacă n-am parte de sănătate şi bucurie.
Uite de ce pun sănătatea pe primul loc: pentru că acum (în acest moment) nu mă simt prea bine, m-a prins o răceală urâtă. Dureri de cap, ameţeli şi scurgeri la nas. Şi ca tacâmul să fie complet, mă ameninţă şi o febră musculară. Sper să mă fac bine până sâmbătă pentru că se lasă cu treabă grea şi n-aş vrea să mă duc la muncă ca mielul la tăiere.
Despre fratii pe care nu-i am, dar mi-as fi dorit sa-i am
Am crescut ca fiind singurul copil din familie, dar totusi au fost momente în viata când îmi doream un frate sau o sora cu care sa ma distrez, sa am cu cine discuta. Vroiam sa schimb doua vorbe cu cineva care ma întelege, cineva de aceeasi vârsta ca si mine. Când eram mic, asa de la 8 ani pâna pe la 12-13 am stat majoritatea timpului cu bona, o femeie în vârsta foarte de treaba care tinea foarte greu pasul cu mine si îi era greu sa ma urmareasca, mama fiind mai mereu plecata la munca. Eram tare neastâmparat pe atunci, n-am atâtea degete la mâini si la picioare câte lucruri am spart si am stricat, dar no, eram un copil, ce pretentii sa ai de la mine.
La televizor nu ma uitam decât la desene animate, iar internetul în vremurile alea era un vis, asa ca restul timpului mi-l ocupam cu tot felul de activitati care mai de care mai poznase. Ascunselea prin casa e doar una dintre ele. Tot timpul mi-l petreceam singur, asta pâna ce am început sa cunosc lumea de la bloc, pe restul copiilor.
Tot timpul am simtit lipsa unui frate sau a unei surori cu care sa-mi petrec timpul, dar am încercat sa trec peste aceste momente si sa-mi gasesc alte activitati care sa ma faca sa nu ma gândesc la acest aspect din viata mea. Daca nu s-a putut la momentul potrivit, asta e, a trebuit sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi singur la parinti. Si nu mi-a parut deloc rau. Când esti singur la parinti, ai garantate mai multe avantaje. Cel mai important avantaj pe care-l ai este ca esti mai mereu în centrul atentiei, al rudelor si mai ales al parintilor care se se îngrijesc de tine ca de ochii din cap. Un altul este ca ti se satisfac toate poftele, dulciuri, jucarii, mai târziu, componente pentru calculator, cd-uri cu jocuri, reviste cu jocuri, si mai târziu, masina, ajutor financiar, etc. Tot ce îti doresti ai sanse mari sa primesti atunci când esti singur la parinti. Marele dezavantaj pe care-l ai când esti singurul copil din familie este atunci când esti tras la raspundere pentru toate traznaile, nu mai poti da vina pe un eventual frate mai mic :P.
No, gata, hai ca am rememorat destule amintiri. Sa ne oprim aici.
Îti plac copiii mici?
De ce unora dintre noi nu ne plac copiii mici? O întrebare la care încerc sa-i gasesc un raspuns.
Nu sunt genul de om caruia sa-i placa copiii mici. Nu în sensul rau al lucrurilor evident, îmi place sa-i privesc, sa ma uit la ei cum se joaca, sa le admir puritatea, dar nu-mi place sa-i tin în brate, sa vorbesc cu ei sau sa intru în contact cu ei. Când stau în preajma lor simt ca ma pierd. Nu ma întelegeti gresit, nu sunt deloc un monstru care se hraneste cu copii, numai ca nu ma simt eu în preajma lor. Sunt prea moale când stau în preajma unor copii, sa fie oare din cauza ca sunt prea sufletist?!
Am facut un mic test gasit pe net, iar rezultatul a iesit unul aproape de realitate.
“Ca multi alti oameni, privesti copiii cu indulgenta, îti plac, dar fara ca acest sentiment sa devina coplesitor. Îti aduci aminte cu drag de propria ta copilarie si de jocurile de atunci când treci pe lânga un grup de copii care se joaca. Zâmbesti si treci mai departe. Daca nu ai deja propriul tau copil, cu siguranta îti doresti sa-l ai pentru ca asa ti se pare viata de familie. Esti pregatit/a pentru a face fata rigorilor pe care le impune prezenta unui copil în familie, iar daca este necesar sa te ocupi de educatia unuia sau mai multor copii, acest lucru nu te deranjeaza, poti fi atât un parinte, cât si un educator bun”.
Cât adevar poate exista în rândurile astea de mai sus. Chiar asa si este, când trec pe lânga un grup de copii care se joace îmi aduc aminte cu drag de anii copilariei, zâmbesc si merg mai departe. Va invit si pe voi sa faci testul si sa-mi ziceti raspunsul. Sunt tare curios daca mai sunt si altii ca mine sau mai diferiti de mine.
Stiu ca asta-i mai mult un post de femei si modul cum am abordat lucrurile ma face un pic gay, cred, dar acuma sa-mi fie cu iertare, io asa am simtit, asa am scris. Pe blog trebuie sa scrii ce simti, nu?
Sursa foto: Hotcity
ce faci si de ce?
Nu cred ca exista întrebari mai penibile si mai inutile decât “ce faci?” si “de ce?”. Prima, toata lumea ti-o adreseaza când te vede pe strada, iar tu esti nevoit sa le dai acelasi raspuns de bine la toti. De cele mai multe ori o conversatie cu un cunoscut se rezuma la un salut, un “ce faci” si un “bine” dat ca raspuns.
Treci pe lânga un vecin, va salutati, iar el te întreaba ce faci. Îi raspunzi bine. Treci pe lânga alt vecin, la fel, va salutati, iar el te întreaba ce faci. Tu îi dai acelasi raspuns ca si la ceilalti 10 de oameni care ti-au mai pus întrebarea asta. Câteodata mai raspunzi si cu ceva de rau ca te-ai saturat de atâta bine. Când schimbi clasicul raspuns de bine cu un alt raspuns, de pilda îi zici ca nu faci prea bine, omul te va întreba de ce nu faci bine? De parca raspunsul pe care-l vei dai îti poate schimba starea naspa pe care o simti în momentul respectiv si el poate face ceva în privinta asta.
Un alt context în care te lovesti de întrebarea “de ce” este atunci când începi sa lucrezi la ceva, iar un sef/coleg cu care lucrezi te întreaba de ce ai facut asa si nu altfel. Doh, aici am fost tot timpul, nu puteai sa-mi zici cum sa fac înainte sa încep si nu când m-am apucat deja de treaba?!
Politete sau socializare? Mi se par obsedante si enervante de-a dreptul întrebarile astea, mai ales “ce faci”. Ce ai tu sa ma întrebi ce fac? Nu vezi ca ma misc, umblu, ma îndrept undeva în graba, am treaba, ce crezi ca pot face asa de special pe strada încât sa trebuiasca sa stii tu. Nu dansez step în mijlocul drumului, nu cersesc, nu ma cert cu nimeni, pur si simplu ma deplasez. Cui i se pare ceva special aici?
20
Pe 18 septembrie 1988 Pământul s-a oprit pentru o secundă pentru a-l primi cum se cuvine pe cel mai important locuitor al său. Într-o zi ploioasă de toamnă, aceeaşi zi, s-a întâmplat minunea, o coliziune între mama şi tata a dus la formarea unui copil mic cu capul mare. Nota 10 primită de la doctori la naştere şi liniştea de care am dat dovadă când am dat ochii cu poporul l-au făcut pe domn doctor să se întrebe dacă copilu ăsta e viu, fiindcă nu scotea nici un sunet. În toată copilăria mea, de la biberon şi până la viaţa din grădiniţă dacă am plâns de 10 ori, e bine. Nu am plâns cum fac alţii acum. De ce? Nu ştiu, dar maică-mia începea să-şi facă griji că eu de ce nu plâng, dar uite unde am ajuns. M-am bucurat de viaţa la grădiniţă până la vârsta de 8 ani când a trebuit să fiu prezent pe băncile şcolii, ce mai viaţă am dus la grădiniţă, mâncare, somn, distracţie, jocuri, umblat după fete ş.a.m.d. Din clasa întâi şi până-ntra 12-a am urcat pe rând mai multe trepte ale şcolii, de la cornul şi laptele din clasele 1-4 la examenul de maturitate din clasa a 12-a.
Acum la 20 de ani sunt proaspăt intrat în Facultatea de Automatică şi Calculatoare şi deţinător al diplomei de bacalaureat. Greul de abia acum începe.
Din toamna lui 2007 am devenit blogger, zi de zi prind tot mai multe despre acest fenomen al blogurilor şi de ce nu poate în viitor voi ajunge să câştig şi ceva bani din asta, dar asta doar prin muncă.
Foarte pe scurt despre ce am reuşit cel mai important în ăştia 20 de ani. Cam ăsta-s eu, cu bune cu rele, cum m-a dat Dumnezeu aşa sunt şi nimeni nu mă poate schimba.
Am schimbat prefixul şi sunt mândru de asta, probabil gurile rele vor zice anumite chestii cum că nu aş arăta de 20 de ani ci mai tânăr, da ştiu nu arăt de 20 de ani, dar cui îi pasă. Astăzi sunt fericit până în măduva oaselor. Ca la 20 de ani….
