Pe cât îmi place mie fotbalul şi pe cât m-aş strădui mai tare să scriu articole mişto despre ceea ce-mi place mai mult, nu o să reuşesc niciodată să scriu ca şi băiatul acesta, Mihai Botărel, care scrie un Fotbalism de toată frumuseţea. Adică scrie pe un blog despre fotbal într-un stil extrem de captivant, care te atrage. Talentul lui i-a adus un spaţiu pe site-ul şi blogul sport.ro.
Descoperind blogul acesta, aproape că am uitat de spamul nesimţit pe care-l primesc de la sport.ro zilnic, fără să mă fi abonat vreodată la vreun newsletter de-al lor. Tot ce am făcut a fost să las vreo două comentarii la nişte ştiri, iar de atunci a început tăvălugul sport.ro în inboxul meu. Eu tot şterg, dar ele tot apar, apar şi iar apar. Şi, culmea, link-ul de dezabonare de la sfârşitul mesajului e pus acolo doar de formă şi pentru prostit fraieri pentru că nu funcţioneşte, deci sunt blestemat să le suport jegul şi prostul gust.
N-am găsit nicio pagină de contact pe site-ul lor grandios şi nicio adresă unde să trimit un e-mail, aşa numai, să le bat un pic obrazul.
Diego Armando Maradona şi Gică Hagi sunt ca două drepte paralele, de aceeaşi lungime şi formă şi între ei există un mare egal. Amândoi încearcă să demonstreze că următoarea frază nu li se potriveşte: “un bun jucător, nu e neapărat un bun antrenor”, dar tot ce demonstrează e încăpăţânarea de a nu recunoaşte că în antrenorat nu vor realiza ce au realizat ca jucători. Pur şi simplu ei nu au skillul necesar de a se ridica ca antrenor la nivelul care au fost ca jucători.
Pe un antrenor îl salvează rezultatele şi jocul echipei, dacă jocul nu merge, atunci se vede valoarea antrenorului. Rezultatele Argentinei din grupa de calificare pentru mondialul din Africa de Sud nu-l ajută deloc pe selecţionerulMaradona, care e la un pas să aducă dezastrul pentru fotbalul argentinian. Ratarea mondialului ar trebui să fie ultimul lucru la care să se gândească Diego.
Hagi a fost cam în aceeaşi postură, ca antrenor, pe la echipele la care a trecut. Steaua, Timişoara, Galatasaray şi naţionala. Nu a rupt gura târgului cu rezultate prea convingătoare, dar a fost mai mereu scuzat de toată lumea pe motivul că: E, Hagi mă, regele! Şi dacă e Hagi asta înseamnă că trebuie să fie bătut în cuie pe postul de antrenor? Aşa şi cu Maradona.
Derby-ul celor mai comuniste echipe, Steaua si Dinamo. Meciul care ajunge în toate colturile tarii, la urechile tuturor. Pâna si ultimul cioban din vârful muntelui stie când e Steaua-Dinamo. Sa nu mai pun la socoteala ca sunt 99% sanse ca ciobanul respectiv sa fie stelist. Toti sunt stelisti, jumatate de tara e stelista. De ce? Pentru cupa campionilor europeni din ‘86, pentru ca la echipa juca regele Hagi, Popescu, Lacatus, nume cu rezonanta în fotbalul si românesc. Si pentru ca echipa se afla pe mâna ceausestilor, lucru care-i aducea mai multe avantaje, mai multe decât cred unii. Iar cum echipa mergea bine, câstiga meciuri si lua titluri pe banda rulanta, prin diverse “mijloace”, românul a devenit brusc stelist. Era o chestie de turma pe vremea aceea.
“Cu cine ti, taica? – Cu Steaua normal. – De ce? – Pentru ca-i cea mai buna, nu-i alta mai buna ca Steaua. În familie tati sântem stelisti. Ne place Steaua ca câstiga meciuri, si cupe, si campionate, si ajunge în Europa.” Doamne feri de ziceai ceva urât de Steaua unui stelist. “- Auzi, ma, iara ati câstigat cu arbitru’! – Ce face? Fugi ma de aici… învatati fotbal si apoi mai vorbim.” Bine, el stia ca arbitrul a tinut cu ei, cum altfel… când meciul era câstigat de Steaua dinainte sa înceapa. Rezolva tov. Valentin tot, si daca nu el, intra mai-marele tov. Nicu pe fir. Suporterul stelist nu recunoaste nimic. Cum era sa recunoasca asa ceva? Vezi Doamne era o crima. Steaua avantajata de arbitrii? Doamne fereste, niciodata.
Si daca am vorbit pâna acum de Steaua, sa mergem un pic si în Groapa, acolo unde lucruri stau cam la fel. Ce, credeti ca Dinamo n-a avut pârghii bune? Ohh, si înca ce bune. Ministerul de Interne nu dormea pe atunci. Se zice ca Dinamo ar fi fost multipla-campioana nationala la butoane si manete… mai tare ca rivalii. Dar eu ma îndoiesc de acest lucru. Nu prea-mi vine a crede ca Steaua putea fi detronata din fotoliul de lider al smenurilor pe atunci. Sunt cam la egalitate.
Astazi am ajuns la al 121-lea meci, and counting…. S-au schimbat multe. “Împuscatul” nu mai e, butoanele s-au stricat, manetele nu mai merg, pârghiile nu mai fac fata. Provincia a luat fata Capitalei. Si asa va fi mult timp de acum încolo. Steaua si Dinamo nu mai sunt ce-au fost, aia-i sigur, dar astazi sunt sigur ca vom avea ce vedea, din punct de vedere fotbalistic.
Sunt prea multe orgolii la mijloc. Dinamo vine dupa un meci absolut fenomenal la Liberec, Steaua reinventata de Bergodi. Ne asteapta un duel pe viata si pe moarte între cele mai iubite echipe din tara. Sa fie fotbal!
Imaginea aceasta spune totul despre cum a fost primit cel mai scump jucator din istoria fotbalului la cea mai galonata echipa din Europa. Jucatorul de 1 miliard de euro a devenit oficial “galactic”, alaturi de un alt magician cu balonul rotund, Kaka.
Stau si ma întreb, oare mega-prezentarea aceasta a lui Ronaldo nu e un pic cam exagerata, chiar si pentru un fotbalist care a ridicat Old Trafford-ul în picioare atunci când era la balon? Sa nu pierdem din discutii totusi un lucru: Cristiano ramâne un tânar portughez care are mai multe calitati pe terenul de fotbal decât orice alt fotbalist din lumea larga. Un simplu fotbalist, descoperit de un antrenor cu ochi buni, vazut la vremea aceea ca un viitor talent, a ajuns sa uimeasca globul cu felul lui de a conduce mingea.
Talentul acesta si-a demonstrat clasa pe teren în toate meciurile în care a fost folosit, a ridicat tribune întregi cu zeci de mii de supoteri în picioare la fazele sale, a uimit o lume întreaga cu tehnica lui si cel mai important, a jucat fotbal, ceea ce multi nu stiu cu ce se manânca.
Acum talentul a devenit Messia fotbalului, cel mai scump jucator din lume si a carui clauza echivaleaza cu valoarea a 3 campionate românesti. Un Messia care va putea fi gasit pentru urmatorii 6 ani in Madrid – pe Santiago Bernabeu.
Eu zic ca-si merita fiecare banut.
Credit foto: Prosport
Fotbalul românesc creaza câte o tragedie în 34 de acte în fiecare sezon. Nu fotbalul în sine ca sport, ci personajele din el îl fac sa arate ca o piesa de teatru, oamenii care fac parte din fenomen, caci de-ar fi sa vorbim de cât de frumos ar putea fii fotbalul pe la noi am da-o într-un basm din acela de se termina cu sintagma “si-am încalecat pe-o capsuna/si v-am spus o mare minciuna”.
În fiecare editie de campionat avem parte de scandaluri. Nu exista sezon care sa nu fie umbrit de suspiciunile de blat. Cazul Valiza, Bricheta, Timisoara, Dinamo, Steaua, Becali dupa gratii, arbitrii dupa gratii, DNA, Arges, Penescu, coruptie, sunt doar câteva caracteristici ale sportului acela în care 22 de insi alearga dupa o basica timp de 90 min.
Sezonul 2008-2009 nu e cu nimic mai prejos de realitate. Am avut scandaluri berechet, poate mai multe decât am putea duce. Dincolo de asta, sa nu uitam totusi cine e campioana tarii, minunea din Baragan, Unirea Urziceni. O echipa muncitoare condusa de un antrenor profesionist, care a evitat jocurile de culise, scandalurile de rasunet si partea urâta a campionatului.
Toata lumea se cearta cu Federatia, de la Iancu de Timisoara si pâna la Mititelu cel viteaz, la Dinamo lucrurile nu sunt deloc roz, Turcu – acest actionar pitic – îl face troaca de porci pe Rednic ori de câte ori are ocazia, Rednic nu se lasa nici el. Cred ca acest Turcu a uitat ca si el a cules din roadele titlului pe care “domn’ profesor” îl aducea în Stefan cel Mare. Borcea nu mai stie pe unde sa se ascunda de rusine, iar pe jucatori îi doare-n… de echipa, pe unii, nu generalizam. Atâta timp cât banul vine, ce mai conteaza detaliile? Un campionat pierdut, mare lucru. Pentru suporteri e mare, ca nu jucatorii suporta criticile si ironiile celorlalti suporteri. N-am vazut asa ceva, oameni fara pic de rusine, nesimtiti din cap pâna-n picioare, striga si se cearta ca la usa cortului la televizor. Zici ca suntem evul mediu.
Între timp nasul Sandu se tine cu dintii de postul de presedinte. Zilele sale sunt numarate la FRF, se simte!
O tiganie tipic româneasca.
Ati observat ca de la o vreme în fotbalul românesc apare tot mai des invocat fenomenul reconstructia echipei. La noi cum nu merge un pic echipa cum apar big bossi si cer o reconstructie, iar când echipa merge, tot trebuie reconstructie ca nu merge asa cum vreau ei. “Avem nevoie de o reconstructie”, cam asa suna majoritatea declaratilor.
Daca toate ar merge cum vor patronii, echipele ar trebui sa se ridice la nivelul Barcelonei, Realului sau Manchester. Dar cum diferenta dintre fotbalul românesc si cel spaniol sau englez e ca de la Pamânt la Pluto, noi ramânem doar cu reconstructiile iar ei cu spectacolul si fotbalul adevarat.
Trece un sezon, hop si o reconstructie. Asta în cel mai bun caz, s-ar putea ca o reconstructie sa vina la fel de usor si dupa 5 etape, si în intersezon si la sfârsitul lui. Daca echipa nu ocupa locul dorit de conducere/suporteri si nu joaca precum granzii Europei amintiti mai sus, vine reconstructia. Îi dam pe toti afara, schimbam antrenorii ca sosetele, aducem alti jucatori, de cele mai multe ori la fel de slab pregatiti ca si cei pe care tocmai i-au dat afara sau au fost transferati pe sume exorbitante. Jucatorul e slab, noi nu mai avem nevoie de el, vrem doar sa scapam de el, dar îl cotam ca cel mai bun jucator din campionat.
Lupul îsi schimba parul, dar naravul ba. No asa îi si aici, se face câte o reconstructie generala o data pe an, poate de 2-3 ori daca în conducere se afla un patron precum Gigi. Se schimba totul doar pe dinafara, de ochii lumii, dar pe dinauntru ramân parazitii. Dam cu lavabilul numai peste jeg si ne dam mari în fata vecinilor ca ne-am renovat si noi casa.
O reconstructie la o echipa ar trebui sa însemne schimbarea totala, de mentalitate, zic. Conducerile echipelor nu realizeaza ce înseamna cu adevarat o reconstructie adevarata. Ei merg în continuare pe aceeasi idee proasta: cumparam o duzina de jucatori cu 3 lei de prin ligile din Kazakstan si ne rugam doar-doar sa fie unul bun printre ei care sa-si merite banii. De cele mai multe ori apare câte unul care are o sclipire de geniu în 2-3 meciuri si dupa aceea intra într-un con prelungit de umbra. Nu se mai aude nimic de el dpdv al evolutiilor pe teren, iar conducerea ramâne doar cu acele 2-3 meciuri în care a demonstrat ceva. Jucatori din astia sunt multi în fotbalul românesc, prea putini reusesc sa-si mentina evolutiile bune dintr-un meci. Cele mai multe exemple de rebuturi din astea cred ca gasim la Dinamo. Vezi Torje, Bostina, Blay, Ze Kalanga.
Deci o reconstructie buna a unei echipe nu presupune doar o schimbare de antrenor si dat afara 3 rebuturi si adusi alti 5. M-ati înteles?
Ca de obicei finalul unui sezon fotbalistic este precedat de multe analize, dezbateri, discutii si multe multe calcule. Se fac calcule peste calcule, cine promoveaza. cine mai prinde un loc de cupa europeana, cine evolueaza la matineu în sezonul viitor. 3 puncte din meciu acela, 1 punct din celalalt, daca pierde cu echipa aia si câstiga cu cealalta are o sansa în plus doar daca o alta contracandidata nu câstiga, daca face un egal si câstiga un meci iarasi are sanse pentru ca (,) contracandidata s-ar putea sa nu câstige meciul, meci care teoretic e simplu, dar practic orice se poate întâmpla.
O putem lungii la nesfârsit cu analizele si calculele, dar cert e ca aceste calcule, în fotbalul românesc, ajung sa se decida de cele mai multe ori în afara terenului de joc, cu mult înaintea startului partidei. O valiza, niste acadele în format european, câteva mii de verzituri, o spaga mica acolo, un anunt bomba, venit din partea unei echipe care dezamageste pe toate planurile, de fuziune cu echipa momentului în Liga 1 care are cele mai mari sanse la titlu.
