Tag Archives: cersetori
Micii întreprinzători de stradă din Cluj
Merg pe stradă şi dau de mulţi întreprinzători care fac un ban cinstit din orice. În faţa la Sora Shopping Center dau de tanti cu papagalii ăia verzi, peruşi le zice, care-ţi ghicesc norocul, destinul şi îţi aduc un strop de speranţă pe chipul tău plin de probleme cotidiene. Îţi cere vreo 10-20 lei pentru ca unul din papagali să scoată cu ciocu-i un bilet din cutia respectivă, bilet pe care stă scris mereu aceleaşi lucruri ce ţin de succes, faimă, bani şi viaţă prosperă.
Înaintez câţiva metri pe Regele Ferdinand şi ajung în faţă la Central, unde dau de băiatul cu cărţile de rugăciuni. Pe ăsta îl găseşti în mai multe zone din oraş, niciodată nu stă locului. E un tip pişpiriu, slăbuţ şi cu o voce tremurândă. Am trecut de două ori pe lângă el în aceeaşi zi şi de fiecare dată mi-a înmânat o cărticică de rugăciuni, zicându-mi cu ochii înlăcrimaţi şi vizibil întristat, “e pentru centrul de copii, e pentru centrul de copii”. Teatrul pe care-l joacă acest om ar face invidios orice actor cu mulţi ani pe scenă. Mereu se preface că îţi dă o carte de rugăciuni de bună voie, iar dacă vede că o iei, îţi cere 5-10 lei, depinde cum te vede îmbrăcat. Dacă nu-i dai bani, se ţine ca scaiul după tine câţiva metri cu diverse texte lacrimogene şi i-o dai înapoi dacă vrei să scapi.
Mai sunt afaceriştii cu telefoane de pe Memorandumului (realizez acum când îl scriu ce lung poate fi numele străzii ăsteia, îi zicem Memo pe scurt). Pe ăştia îi găseşti de obicei într-un gang lângă-un fast-food, făcând tranzacţii cu telefoane. Sunt mereu în grup, niciodată singuri, dar n-am văzut ca cineva să facă “afaceri” cu ei vreodată. Din când în când mai întreabă câte un trecător: “băiatu’, nu-ţi dau un telefon? ‘eftin băiatu”. Culoare pielii lor este cafenie, ca să ştiţi despre cine vorbim fără să fim rasişti.
Mergem mai departe în “periplul” nostru urban şi ne urcăm într-un mijloc de transport în comun, unde nu putem să nu dăm peste cel care are copilul bolnav de leucemie de câţiva ani, cu nu-ştiu-câţi fraţi acasă şi care a apărut într-un reportaj la Observatorul Antenei 1. Ciudat, căci acum câţiva ani era cu reportajul la “Dăruieşti şi Câştigi”, a lui Cristian Tabără. Omul şi-a învăţat poezia şi o foloseşte prin autobuze pentru a căuta mila cetăţeanului de rând. Şi lumea îi dă, fiindcă povestea pe care o spune are un pic de credibilitate, iar primul tău instinct este să duci mâna la portofel şi să-i dai. Povestea nu trebuie să fie adevărată, trebuie să fie credibilă şi bine spusă. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu încurajez, Doamne fereşte-mă, cerşetoria şi nu pot să sufăr când văd oameni în toată firea care imploră milă, doar că e interesant cum profită el de naivitatea unora.
Printre toţi aceşti mici “afacerişti” din oraş, mai sunt şi cei de sezon, care se adaptează după fiecare sărbătoare. De 14 şi 24 februarie îi găseşti vânzând flori şi inimioare roşii. De 1 martie sunt în spatele unei măsuţe plină de mărţişoare, de 8 martie tot flori, probabil ciordite de pe cine ştie de unde, de Paşti se află răsfiraţi prin tot Clujul făcând comerţ cu ouă încondeiate şi alte cele necesare acestei sărbători. De Luminaţie vând lumânări, flori, coroane. De Crăciun brazi, ornamente de pom şi alte cele necesare sărbătorii. De Revelion sunt cu “vâscul şi norocul”, artificii, petarde, pocnitori. Ăştia sunt, oameni buni, micii antreprenori de sezon.
Tupeu de cerşetor
Stau în faţă la Sora aşteptând pe cineva (pentru cei mai tineri dintre voi, Sora este centrul ăla comercial care era odată crema Clujului, unde îşi dădea întâlnire lumea bună a oraşului, pentru un shoppinguleţ, o cafeluţă. de când cu mall-urile, Sora a devenit un loc de promenadă pentru cerşetorimea şi ţigănimea din Cluj).
Trecuse aproape o oră de aşteptare şi în tot acest timp m-au abordat diverşi indivizi, fiecare cu câte o problemă. A fost un băiat mic şi slăbuţ care aştepta şi el pe cineva care nu mai venea. Cum nu avea telefonul la el m-a rugat dacă pot să-i dau să sune un minut. I l-am dat, şi-a scos hârtiuţa cu numărul din buzunar şi a sunat, numai că îi intrase mesageria de fiecare dată când încerca. La un moment dat am crezut că e vreun dubios din ăla care vrea să-şi reîncarce cartela sau vrea să fugă cu “superbul” meu terminal mobil, că mai sunt şi din ăştia, am stat cu ochii pe el şi eram pregătit s-o iau la fugă după el şi să-i dau o mamă de bătaie dacă încearcă vreo şmecherie – eu sunt slab şi deosebit de calm, nu mă aprind repede, dar şi când mă porneşti îs ca taifunul, rad tot în calea mea.
Un alt domn la o vârstă respectabilă de vreo patruj’ de ani mi-a cerut o ţigară (apropo, în ultima vreme mulţi mi-au cerut o ţigară pe stradă – chiar am faţă de fumător?). Un alt nene, tipul boschetarului alcoolic – aici vroiam să ajung – îmi cere un leu, el a zis că-i trebuie doi lei, dar eu am înţeles doar unul – îi dau, ce dracu să fac cu el că te priveşte cu ochii ăia a lui de om nemâncat de trei zile (apropo din nou, nu aţi observat că toţi cerşetorii au faţă de om nemâncat de trei zile, cu nişte ochi mijiţi aproape înlăcrimaţi? joacă ăştia un teatru ceva de speriat). De obicei refuz să dau bani la cerşetori, nu o fac decât când văd bătrâni amărâţi, dar acum i-am dat individului ăstuia beţiv, nu ştiu ce mi-a venit. Am scos 1 leu şi i-am înmânat (da, judecaţi-mă, ştiu că o să-i dea pe alcool în loc să-şi ia o pită), după ce a luat banii îmi spune cu aceeaşi faţă de om nemâncat de trei zile că îi mai trebuie un leu, că nu îi de ajuns unul, are nevoie de 2 lei. Mai du-te-n aia mă-tii vroiam să-i zic, dar eram totuşi pe stradă şi nu se cuvine să mă port ca un gherţoi.
Ce tupeu jegos poţi avea să-i mai ceri bani cuiva care a avut bunăvoinţa să-ţi dea, tu cerşetor jegos fiind, fără niciun handicapat şi cu destulă putere de muncă pentru a câştiga nişte bani cinstit? Cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc. M-am dus de acolo cu gândul de a nu mai face asemenea acte de binefacere chiar oricui. Să-mi fie învăţătură de minte!
Tipuri de cerşetori
Cerşetorii sunt mulţi. Unde întorci capul vezi câte unul. Ne enervează, ne stresează cu insistenţa lor, dar tot alegem să le dăm nişte mărunţiş, ce avem şi noi prin buzunare, restul de la magazin, mai mult din milă decât din obligaţie. Nu cred că dă cineva din obligaţie, ar fi culmea să fi şi obligat să dai bani unui terchea-berchea pe stradă. Le aruncăm în scârbă nişte monede, dar nu înainte de a le arunca replica, la fel de în scârbă ca şi monedele: “du-te la muncă…” De ce facem asta? De ce le dăm şi îi mai trimitem la muncă apoi. Asta e munca lor, să ceară de la alţii. Unii o fac voit, puşi de alţii, alţii stau doar într-un loc mai suprapopulat şi inspiră milă doar-doar cineva se va îndupleca şi le va da 1 leu. Aşa sunt şi cerşetorii români din Franţa. Asta-i munca lor, atâta pot, atâta fac. Ce poţi să le ceri mai mult? Să muncească? Ei care nici nu ştiu ce e aia muncă cinstită! Ăştia care refuză să muncească ar trebui obligaţi să se angajeze Ce tipuri de cerşetori există:
1. Fratele mai mare. Suntem 6 fraţi acasă, mama e în spital, tata e un alcoolic notoriu, eu sunt cel mai mare dintre fraţi şi am grijă de cei mici. Dacă puteţi şi aveţi inimă bună nu ne ajutaţi şi pe noi cu cât vă lasă inima. Pe ăsta îl ştiţi, umblă cu “mesajul Domnului” prin autobuze, se roagă de toată lumea să-i dea “cât vă lasă inima” să aibă ce le pune pe masă copiilor. Dacă-l trimiţi la muncă zice că nu-l angajează nimeni fără şcoală, dar nici măcar nu o încercat.
2. Mama îndurerată. O ştiţi cu toţii, e femeia aia care poartă un plod în braţe şi umblă de colo-colo cu un “ajutaţi-mă şi pe mine cu un bănuţ…”.
3. Micul întreprinzător. Un plod de vreo 10-11 ani găseşte tot felul de idei de a profita de bunăstarea oamenilor. Iarna cântă colinzi prin autobuze, de anul nou umblă cu steaua prin autobuze, vara bagă o poveste din aia lacrimogenă cu mama e bolnavă, tata e alcoolic etc.
4. Bătrânul tăcut. Dintre toţi enumeraţi mai sus bătrânii merită cel mai mult atenţia noastră. Cei care nu cer. Pentru că ei sunt adevăratele victimele ale sistemului, ei merită să primească un bănuţ. Ei au muncit la viaţa lor, unii din ei ani buni, iar acum nu o mai pot face din motive lesne de înţeles, pensia e mică, cheltuielile tot mai multe şi mai mari le fac viaţa amară.
5. Handicapatul. E omul care are un handicap motor. Şi profită la maxim de el. Îşi afişează piciorul, mână amputată, rana din război, doar-doar cuiva i se va face milă şi va da un bănuţ. La medic nu ar merge pentru că şi-ar pierde “arma secretă” – handicapul. Era un bătrân în autobuz care avea o rană destul de urâtă pe tibie. Cum cerşea omul? Se plimba pe la fiecare şi-şi arăta rana la toată lumea. Neagră, urâtă, infectată. Şi lumea-i dădea. Credeţi că ăsta ar fi mers la medic? Nici vorbă, pentru că nu ar mai avea cu ce să cerşească ca să zic aşa.
Personal, nu dau bani la cerşetori decât bătrânilor pe care chiar îi văd amărâţi şi, cel mai important, nu cer bani, doar stau pe treptele unui magazin aşteptând îndurare şi gândindu-se la ziua de mâine. Îmi dau seama ce-i în mintea lor şi cât le e de greu doar văzându-i cu capul plecat.
S-a derulat şi cred că încă se derulează o campanie a primăriei Cluj care ne atenţionează să nu încurajăm cerşetoria pentru că “un cerşetor câştigă într-o zi de 3 ori salariul tău într-o lună”, sau ceva de genul. Oricum, concluzia ce se trage de aici e că: nu trebuie să le plângem de milă cerşetorilor pentru că din câţi oameni sunt, un singur sfert din ei dacă le dau bani tot ies în câştig.
Ce vă pot recomanda este să vă gândiţi de două ori înainte de a pune mâna pe portofel. Uitaţi-vă la cine cere, dacă e tânăr şi poate face lejer faţă pe câmpul muncii atunci nu merită.
Partea nevăzută a Clujului
Toate lucrurile bune din Cluj-Napoca ies în evidenţă foarte uşor. O stradă asfaltată, un parking, un parc amenajat, un stadion, o şcoală renovată, toate sunt motive de laudă pentru clasa politică locală şi un bun prilej de zâmbete, pupături şi felicitări la tăierea panglicii. Dar ce te faci, tu ca om care reprezintă interesele cetăţeanului clujean, când unii află şi de lucrurile rele, partea nevăzută a oraşului. Acele lucruri pe care administraţia locală preferă să le ascundă sub preş precum rahatul decât să le remedieze în secunda doi. Ştiţi voi foarte bine despre ce vorbesc. Unii cu maşina personală, alţii cu RATUC-ul, toţi ne zdruncinăm serios pe străzile oraşului, iar asta nu din cauza noastră sau a maşinii în care ne aflăm.
O altă parte nevăzută a Clujului, şi cea despre care vreau să vorbesc, este cea a oamenilor străzii. Nu vreau să dau deloc vina pe primărie pentru asta, deşi s-ar putea face mult mai multe pentru aceşti oameni decât să-i culegi de pe stradă şi să-i arunci într-un centru. Acele persoane care şi-au pierdut casa, familia, prietenii dintr-un motiv anume. Acele persoane care nu mai au pe nimeni şi nu mai au un loc al lor care să le spună “casă”. Casa lor e pe stradă, prin ghetourile oraşului, de la gară şi până-n Mănăştur, de la cinematograful Republica şi până pe Cetăţuie. Îi găsim peste tot, răsfiraţi prin oraş, cu mâna-ntinsă, încercând să-şi facă de-o pâine. Unii mai cu dare de mână îi ajută, alţii trec nepăsători pe lângă ei. “Nu avem ce să le facem, se scuză primăria. Noi îi ducem în centre specializate, le dăm o supă caldă, un pat şi ei a doua zi sunt iar pe stradă”. Şi pe bună dreptate, nu e vina autorităţilor. Lor nu le place să stea închişi, să li se impună reguli şi să nu aibă libertatea de a face orice. Ei s-au obişnuit să fie solitari, să se ducă oriunde vor ei, să facă ce vor, chiar dacă asta înseamnă să doarmă pe stradă. O baie caldă, nişte haine curate, un pat sunt lucruri de care are nevoie un om al străzii să se pună pe picioare, să-şi găsească un loc de muncă şi să-şi refacă viaţa. Toate astea le-au fost puse la dispoziţie de către primărie şi alte ONG-uri. Există centre unde pot sta gratis, de unde îşi pot reface viaţa, totul în schimbul respectării unor reguli clasice. Dar ei preferă canalul în locul unei vieţi normale.
Fiecare dintre ei îşi doreşte o casă a lor, dar din păcate uită că pentru asta trebuie să munceşti. Nimeni nu-ţi dă casa pe gratis în ziua de azi. Munca e grele, e mai comod să stai cu mâna întinsă şi să aştepţi mila cetăţeanului. În majoritatea din cazuri vezi oameni în toată firea, tineri pe la 20 şi ceva de ani, cerşind câţiva lei, când ar fi mult mai câştigaţi dacă s-ar angaja. N-ai ce să le faci, mentalitatea lor e una proastă. De ce să munceşti şi să trăieşti mai bine, când poţi cerşi şi trăi de pe o zi pe alta.
Părerea mea este că, acestor oameni le e frică să se reintegreze în societate şi de aceea preferă să trăiască singuri, în umbra oraşului. Absolut toţi au avut o viaţă normală înainte de a ajunge pe stradă, sunt convins de asta, un job decent, o casă a lor, o familie, prieteni, dar, din varii motive, au pierdut totul şi nu mai vor să aibă parte de aşa ceva a doua oară.
Iată nişte interviuri cu oamenii străzii din oraşul european Cluj-Napoca, luate de nişte studenţi de la Sociologie.
