Cred că fiecare blogger trebuie să se mai dea jos din turnul său de fildeş şi să mulţumească oamenilor pentru că-l citesc. Unu, doi… cinci… o sută, o mie de cititori, nu contează câţi ai, important e să le mulţumeşti oamenilor că te vizitează.

Există însă ceva care mă enervează totuşi la culme şi mă roade pe interior de nu-i adevărat, iar acel ceva este atunci când nu-mi găsesc cuvintele când am un subiect interesant de scris. Am toată ideea articolului în cap, ştiu ce am de scris, dar nu ştiu cum să încep, cum să-i fac introducerea aia care, nu numai să să sune bine, dar să-i dea articolului consistenţă.

Această însemnare este o tentativă de articol, eu de fapt având alt subiect pe care urma să-l scriu, dar din cauza unui blocaj inspirativ am ajuns să scriu rândurile acestea, plus că nu v-am mai mulţumit demult pentru onoarea pe care mi-o faceţi să mă urmăriţi zilnic. Mă înclin.

La cinema, trei pusti de 13-14 ani galagiosi, au comentat tot filmul, de vreo doua ori m-am intors si le-am spus ca-i bat daca nu se potolesc. Ei, nimic. Dupa film, le-am dat feed-back-ul putin asteptat. Cateva palme la doi dintre ei (incepusera sa dea vina unul pe altul), iar celui de-al treilea i-am spus ca e urat modul in care creste. Nu stiu ce m-a apucat.

Am stat puţin şi m-am gândit dacă să scriu sau să nu scriu despre subiect, dar am zis, la naiba, e blogul meu şi scriu ce vreau pe el. Sunt părerile şi opiniile mele aici, eu plătesc chiria, am tot dreptul să spun ce simt.

Când vine vorba de violenţă eu sunt ultima persoană cu care să vorbeşti despre asta. Sunt un tip pacifist şi extrem de calm, adică nu mă enervez prea des şi încerc să ignor cât pot de mult ceea ce nu-mi place, mai exact nesimţirea, disrespectul, lipsa bunului simţ şi proasta creştere, dar asta nu înseamnă că dacă mă ataci fizic stau şi mă uit la tine, staţi liniştiţi, nu-i nici chiar aşa :)). Nu-mi place bătaia, dar dacă mă calci pe coadă rău de tot, pot să-ţi răspund cu aceeaşi monedă. Bun, trecem peste asta. Nu încurajez deloc violenţa, chiar urăsc oamenii care răspund cu violenţă atunci când nu le convine ceva, dar aş vrea să ştiu, voi cum aţi fi răspuns la nesimţirea şi proasta creştere a puştilor respectivi dacă aţi fi fost voi în loc? Pentru că, degeaba tot vorbim noi aici şi încercăm să demonstrăm cât de mult a greşit omul, să vorbeşti în sala de cinema, deranjându-i pe alţii care au venit să urmărească un film, nu să asculte analiza lui făcută de un neica nimeni, te califică automat în grupul celor prost-crescuţi. Fără supărare dacă se simte cineva ofensat de afirmaţiile mele, dar am impresia că atunci când nu primeşti o educaţie bună acasă de la părinţi tinzi să ieşi aşa în societate. Pe principiul, dacă părinţii nu te învaţă că e bine să te descalţi când intri în casa unui străin sau să-l întrebi politicos dacă poţi intra încălţat, iar tu intri ca boul cu bocancii plini de noroi pe mocheta omului fără să-i zici nimic, denotă faptul că-ţi lipsesc cei 7 ani de-a casă.

Revenim la subiectul iniţial. Şi a pornit o întreagă polemică în comentariile de pe facebook şi pe twitter pe această temă. Unii l-au luat pe “dacă părinţii nu-i educă trebuie să o facă cineva” în braţe şi au fost de acord cu gestul, iar alţii, mai realişti de altfel, s-au suit în barca celor “nu ne facem singuri dreptate şi mai ales cu pumnul, ce suntem în evul mediu?”. Părerile sunt împărţite ca de fiecare dată. Unii sunt pro, alţii contra, iar ceilalţi, cum sunt eu, stau cu popcornul în mână şi se uită la spectacol. Fiecare se bate în argumente care mai de care mai interesante, ca şi cum ar fi fost ei cei afectaţi de acest gest.

Doar că vin eu şi spun că uneori am impresia că oamenii tind să dramatizeze din orice. Vezi cazul Băsescu şi copilul, când dintr-o mică atingere s-a transformat într-un adevărat KO. La fel cred că e şi în cazul de faţă, îmi rezerv dreptul de a crede acest lucru, că cele două palme nu au fost tocmai palme. Nu cred că i-a lovit pe puşti ci i-a luat după cap şi le-a dat un sfat părintesc, de genul ce vedem prin filme când un copil face o boacănă şi-l ia tacsu de după gât şi-i explică unde a greşit. Am îndoieli că povestea e veridică, mai ales când vine de la un om care nu e recunoscut ca fiind un tip violent ci genul de om mai pacifist şi calm. Nu l-am cunoscut, dar bănuiesc că aşa e, nu ştiu care e limita omului la care îi sare ţandăra şi reacţionează violent. N-am de unde ştii dacă promoterul cititului urban nu e vreun om iute de mânie şi fioros în realitate, asta o ştiu doar cei care l-au cunoscut personal.

Cum aş fi procedat eu?

Dacă aş fi văzut că nu-mi răspunde la rugăminţi să înceteze, m-aş fi dus frumos la cei care se ocupă cu ordinea la cinema şi i-aş fi rugat să facă ceva în sensul ăsta. Pentru că, să fim serioşi, nimănui nu-i place să audă pe cineva în timpul unui film chicotind şi hlizindu-se pe toată durata filmului.

Părerea mea.

Ceea ce mi se pare greşit aici este faptul în sine de a citi un mesaj privat al cuiva. Dacă vezi pe cineva că scrie un SMS, de ce eşti tu curios ce scrie el/ea acolo? Nu se face aşa ceva, serios acuma, e o lipsă crasă de bun simţ şi e imoral pe deasupra. Ilegal ştie toată lumea că e atunci când intri cu forţa în inbox-ul cuiva, dar faptul că citeşti un mesaj privat în public nu e ilegal, dar e un gest deplasat rău. Românul e foarte curios din fire şi tare mă tem că va suferi de pe urma curiozităţii sale, iar dacă curiozitatea ar fi o boală, mulţi oameni ar urla pe stradă de durere.

N-am nicio babă senilă pe palier care să se uite din 5 în 5 minute pe vizor şi pe geam cine vine şi cine pleacă din bloc de zici că e de la SRI. Niciun grup de pensionari care să stea în faţa scării, pe băncuţă, şi bârfind pe toată lumea. N-am nici băncuţă la scară, iar pensionarii stau pe malul Someşului, în parcul de copii, babele la pălăvrăgeală iar moşii la cărţi şi remmy. Aici în cartierul minunat unde-mi duc traiul în tihnă fiecare are locul lui. Unii în parcul de copii, alţii pe terenul de fotbal, alţii la şah/cărţi/remmy. Toţi trăiesc în deplină armonie, ca să-i zic aşa.

Revenind la vecini şi de unde mi-a venit mie să scriu despre ce oameni corecţi am în bloc. Nu, nu scriu ca să mă laud, doamne fereşte, ci pur şi simplu pentru că rar întâlneşti pe bloguri vorbindu-se despre lucruri bune. Astăzi a sunat la uşă un domn în vârstă care mi-a spus că tocmai ce s-au mutat la etajul doi, eu fiind la unu, şi că în zilele următoare îşi vor face nişte renovări în casă. Să nu ne deranjeze cumva. Omul părea destul de afectat de treaba asta şi se vedea că nu vrea să se pună rău cu vecinii. L-am liniştit zicându-i că nu e nicio problemă pentru noi . Ce m-a mişcat a fost gestul omului de a merge din uşă în uşă cerând oarecum un “ok” din partea vecinilor pentru a-şi face lucrări în apartament. N-a vrut să fie criticat şi înjurat pentru că a îndrăznit să strice liniştea (îmi scapă cuvântul pe care vroiam să-l folosesc aici). Rar mai găseşti oameni corecţi în ţara asta! Şi pot spune că nu e primul om care se mută în bloc şi face gestul acesta, de a merge din poartă-n poartă şi a-şi cere scuze pentru deranj. A mai fost un cuplu de tineri căsătoriţi care a făcut asta. Asemenea oameni merită cu adevărat RESPECT.

Daca autobuzul trece pe langa o biserica, jumatate din calatori isi fac cruce. Personal, nu vad rostul acestei miscari credincioase. De fapt, daca ma intrebi pe mine, nu stiu cat la suta este credinta si cat la suta este o baliverna toata povestea asta? Chiar daca totusi exista credinta intr-o simpla pendulare a mainii in forma crucii, eu de ce nu o vad? Poate o vedeti voi si-mi dati de veste ca exista, ca sa nu mor prost.

Cu ce te ajuta pe tine ca iti faci cruce cand treci pe langa o biserica daca in restul zilei nu faci decat sa injuri, sa blestemi si sa faci toate alea de-ale lui necuratu’. Unde iti mai e credinta atunci?

Credinta, credinta, dar respectul, bunul simt si bunatatea cand devine o prioritate pentru oameni.