Tag Archives: bicicleta
Ai nevoie de ceva adrenalină ca să faci Clujul pe biclă
Îți trebuie nervi tari, adrenalină și rezistență la efort fizic să faci Clujul pe două roți. Am bătut ieri împreună cu o mână de oameni din online-ul local străzile orașului pe bicicletele rematurile galbene de la “I love Velo“, cu chinezu pe post de conducător de oaste :)) Ieşirea asta a noastră a făcut parte din programul Orasul pe bicicleta, un proiect marca Raiffeisen Comunitati.
Orice inițiativă de acest gen e lăudabilă, iar cei care le fac merită toată stima, dar organizarea de la acest eveniment a lăsat mult de dorit, în sensul că au fost ceva neînțelegeri între poliție și primărie, biciclete au fost puţine, doar 55 au ieşit la numărătoare, iar doritori care să participe au fost mai mulţi, plus că nu s-a început deloc la ora 14 după cum se anunţase iniţial. Eu am ajuns acolo pe la 13:30 şi nu am mai găsit nicio bicicletă, dar n-am pierdut nimic, turul n-a ieşit aşa cum se aşteptau organizatorii. Poliția a avut un traseu, primăria altul și s-a făcut un talmeș balmeș din care n-a înțeles nimeni nimic. S-a vrut un tur organizat și a ieșit un tur haotic, de 10 minute, în care fiecare a luat-o cum l-a tăiat capul prin centru, dar să trecem peste asta că iar o să-mi zică cineva că văd doar chestiile negative.
Nu e prima dată când folosesc bicicleta prin centru, dar de fiecare dată realizez că nu e deloc ușor să te dai pe două roţi prin oraş, e chiar e foarte greu. Pe stradă e criminal de-a dreptul, trafic infernal, aglomeraţie, claxoane peste claxoane şi nu poţi să pedalezi liniştit şi relaxat pentru că trebuie să stai tot timpul în priză ca nu cumva să te agațe vreunul cu oglinda sau să te împingă într-un șant cu tot cu biclă. Pistele de bicicletă le numeri pe degetele de la o mană în Cluj, că deh, încurajăm mersul pe două roți fără infrastructura necesară. Ca la noi la nimeni!
Mi-a fost poftă de o ieşire cu bitza şi mă bucur că am avut parte de ea şi, dacă vremea ţine cu mine, mai facem din astea, face bine la sănătate şi la siluetă :). Dacă ne uităm în calendar şi la vremea de afară, n-ai zice că suntem în a doua lună de toamnă imediat şi vara nu se lasă dusă. Am transpirat ceva ieri la pedalare, dar ne-am răcorit la berea de după de la Fabrica de bere Ursus (apropo, fain de tot au amenajat locul, merită să treceţi pe acolo). Cât despre anotimpul în care ne aflăm, a dracului încălzirea asta globală :D
Nu avem piste, dar avem biciclişti mulţi. Şi asta-i bine!
Biciclişti din Cluj, adunaţi-vă la Masa Critică, pe 22 septembrie în Skate Park (Parcul Caragiale), între orele 17:30 şi 20.
Tare aş vrea să iau şi eu parte la această acţiune că mi-e dor de numa-numa să pedalez niţel, dar de când mi s-a furat bicicleta proprietate personală anul ăsta, am fost nevoit să închiriez una prin programul “I Love Velo” atunci când am nevoie, lucru de care nu prea mai sunt aşa încântat când am văzut cum scârţâie de urât şi stau să se dezmembreze.
E bine că tot mai mulţi folosesc bicicleta ca prin mijloc de transport, dar e regretabil pentru un oraş cu pretenţiile europene cum e Clujul să nu aibă mai multe piste de biciclete. Şi e şi mai nasol că pe cele care există deja (de piste, zic) stau parcate maşinile fără să le deranjeze nimeni, de parcă şoferilor le-au luat mamele lor stradă personală şi pot parca unde vor şi cum vrea muşchiul lor. Pe Eroilor de exemplu tronează aproape zilnic maşinile cu jumătate de bot pe pistă. N-ai cu cine, mă, nişte ţărani, ce poţi să le ceri mai mult…
Mi s-a furat bicicleta
Din uscătoria blocului. A stat acolo câţiva ani buni, de când am cumpărat-o mai exact. Ieri am observat că nu-i. Nu ştiu când s-a furat, dar m-am trezit fără. N-am idee ce să fac mai departe şi cum s-o recuperez. E primul lucru care mi se fură şi nu m-am mai confruntat cu o astfel de problemă. Să merg la poliţie n-am de ce pentru că n-am nicio dovadă serioasă. Camere de filmat n-avem în scara blocului, cheie la uscătorie nu este, iar uşa de la scara nu se prea închide, deci oricine putea să o ia. În scara noastră se intră ca-n gară, încuietoarea de la interfon e vai mama ei, se închide şi nu prea.
Şi acum ce fac.
N-am nicio idee cum să acţionez mai departe. M-am gândit să scriu un bilet şi să-l pun la intrare poate poate cine a luat-o a binevoi să o returneze, dacă a luat-o cineva din bloc. Altă soluţie n-am decât asta.
Şi culmea culmilor. Bicicleta nu era în cea mai bună formă. Cea mai importantă parte, frânele, nu funcţionau. Dar prin câte am trecut cu ea, nu prea aş vrea să renunţ aşa uşor. Câte dealuri şi străzi am colindat cu ea, vai-vai. Numa’ atâta îi doresc imbecilului care a furat-o, să ajungă sub o maşină cu ea. Atunci aş fi împăcat că hoţul a suferit pentru ce a făcut.
Stau şi mă gândesc, de ce dracu n-a luat pegasul care stă acolo de când m-am născut io. Şi mai erau vreo două mountain-bike-uri acolo şi un tractoraş din ăla cu pedale pentru copii mici, de ce tocmai DHS-ul meu? Mama lui de lepră.
No, ce să fac? Mai am şansă să-mi văd bitza sau să-mi iau gândul? S-a mai confruntat careva cu o problemă din asta, dacă da, cum aţi rezolvat-o?
PS: nu exclud varianta că dacă 0 văd la cineva din bloc atâta îl bat pe ăla până nu se mai scoală de pe jos. de nu o să-i mai trebuiască să fure veci pururi. indiferent cine-i. când vine vorba de furt nu mai ţin cont de nimic.
Bicicleta – trecut, prezent şi viitor
A trecut aproape un an de când nu am mai mers cu bicicleta, nici nu ştiu dacă mai pot să stau pe ea, dar cert e că încă o am, zace undeva printr-un colţ al uscătoriei, cu “picioarele amputate” şi plină de praf, mă aşteaptă cu nerăbdare zi de zi să-i redau frumuseţea şi să o scot la o tură pe străzile asfaltate ale Clujului. Dar eu, cum sunt mai mereu prins cu oareşce treabă uit de ea, uit că există şi o las acolo în voia Domnului. Nimic nu se compară cu o plimbare pe bicicletă dimineaţa, când soarele nu are aşa putere. Mersul pe bicicletă nu îţi garantează numai sănătate, ci te menţine în formă, te ajută să scapi de kilogramele în plus adunate din gustările reci savurate în faţa calculatorului, te scapă de stresul acumulat după o zi grea de muncă şi te binedispune când nu ai o zi prea fericită.
Bicicleta nu te lasă la greu, când ai nevoie de un mijloc de transport ea îţi stă la dispoziţie şi e mândră că încă odată îţi poate fi de folos, nu consumă benzină, nu trebuie să o înmatriculezi, nu trebuie să-i faci asigurare şi nu ai niciodată probleme majore cu ea, decât atunci când una din roţi se dezumflă, frânele slăbesc sau vreun şurub nu stă la locul lui.
Povestea bicicletei din viaţa mea a început odată cu împlinirea vârstei de 8 ani. Am primit în dar de la naşii mei un BMX albastru. Eram foarte fericit, în ziua aceea eram tot pe ea şi ardeam de nerăbdare să vină ziua de mâine să ies afară la o tură. Am fost foarte mândru, eram singurul copil din bloc care avea o asemenea bicicletă de marcă, restul deţineau doar pegas-uri. A doua zi când am ieşit cu ea afară, să o prezint prietenilor, toţi au sărit pe mine şi vroiam să facă o tură cu ea, fapt tipic când ai ceva nou. I-am lăsat pe fiecare la o tură, iar eu nu am mai apucat să mă bucur de ea pentru că-i picase lanţul. Dezamăgit, supărat dar totuşi fericit am mers în casă să-i spun mamei. Nu era gravă defecţiunea şi s-a rezolvat rapid, apoi bucuros, am mers din nou afară, de data asta m-am bucurat din plin de ea.
Următorul pas în era bicicletei din viaţa mea a fost momentul când a trebuit să mă despart de BMX-ul meu şi să-l dau cuiva care se poate bucura de el, eu creşteam iar bicicleta a rămas la fel. Norocul meu a venit de la un vecin, care mi-a pus la dispoziţie un Pegas, a fost foarte bun, m-am bucurat de el până ce mi-am luat actuala mea bicicletă, deci 5 ani în care m-am bucurat de un pegas bătrân şi scorojit, dar care a trecut prin multe. Am umblat cu el la pădure, pe drum de ţară, pe asfaltul fin din centrul oraşului, oriunde se poate umbla cu o bicicletă.
Actuala mea bicicletă este un DHS albastru, luat în 2005 de la Metro, unii zic că e bicicletă de fete pentru că nu are bară dreaptă între picioare, dar eu nu cred prostia asta, am văzut că mulţi bărbaţi plimbându-se cu un asemenea tip. Am avut destule aventuri cu bicicleta aceasta, poate prea multe. De la căzăturile urâte pe care le-am păţit coborând dealurile din jurul oraşului cu o viteză ameţitoare, la moartea pe care am simţit-o în repetate rânduri, toate sunt dovada vie a adrenalinei pe care am simţit-o de fiecare dată când mă aflam pe acest utilaj pe două roţi.
În viitorul apropiat intenţionez să o pun din nou pe roate şi să fac puţină mişcare, pentru că deja simt încep să-i simt lipsa. E trist să vezi că în România sunt tot mai puţine persoane care văd în bicicletă un mijloc de transport.
