Tag Archives: aventuri
Primele zile în facultate
…pentru care nu am mai dat pe aici. După cum ziceam şi într-un post anterior, am început facultatea şi am avut nevoie de câteva zile pauză până să mă pun la punct cu noul program. Aşa că astăzi, fiind sâmbătă şi fiindcă nu am cursuri (era culmea să am şi azi) mi-a venit din nou cheful de scris. Săptămâna asta a fost un calvar, în afară de faptul că am simţit pe pielea mea cum e adevărata viaţă de student, am şi intrat ‘în pâine’, adică încă de marţi am început serios treaba cu cursurile.
Luni a fost ziua cea mare, festivitatea de deschidere a noului an universitar, m-am prezentat acolo frumos, pregătit şi emoţionat. Nu cunoşteam pe nimeni, după câteva minute am zărit doi foşti colegi care erau la altă secţie, iar apoi am urcat în sală. S-au îngrămădit românii la intrarea în amfiteatru încât s-a umplut tot, aşa că a trebuit să stau în picioare. În timp ce îşi ţineau domnii ăia discursul mai aruncam câte o privire prin sală, o grămadă de feţe necunoscute. Bun, trec peste asta şi după vreo două ore se termină totul, ni se urează baftă, atât de la un student din anul 3 parcă care ne-a mai încurajat puţin cu câteva vorbe că nu e aşa greu cum pare cât şi de la decan, prodecani şi ce mai este. Am cunoscut-o pe reprezentanta de an, doamna la care vi cu orice of pe care-l ai în timpul facultăţii, un fel de dirigintă de liceu dar la un alt nivel, orarul era pregătit aşa că m-am pus şi l-am notat, dar grupele ni s-a spus că numai după-masă se afişează, aşa că am pierdut vremea prin oraş vreo câteva ore şi am mers să halesc ceva că eram lihnit. După asta, am ajuns pe la 4 înapoi să văd dacă s-au afişat grupele, nici vorbă, cică se afişează numai seara. Bun, foarte tare, eu am cursuri mâine.
Ca norocul că marţea am cursuri doar de la ora 14:00 şi aşa am mers dimineaţă să văd în ce grupă sunt, am nimerit în ultima grupă, 6 şi de la două aveam ore direct la periferia oraşului, pe Bld. Muncii pentru cunoscători, acuma-i acuma, unde-i asta? Ce să facem? Normal m-am luat şi m-am dus fain frumos până pe Muncii, am luat tramvaiu şi m-am dus, eram familiarizat puţin cu locurile că am mai fost pe acolo şi nu a fost prea greu să o găsesc, dar nu mai contează că am înconjurat jumătate de cartier, important că într-un final am găsit-o.
Am intrat în clădire să caut sala în care am, pe orar scria M3, nici un M3, doar M 103, M113 ş.a.m.d, normal ar trebui să fie una din alea, mă duc liniştit acasă şi aştept să treacă vremea. La ora 14:00 m-am prezentat din nou acolo, iarăşi o grămadă de lume era adunată în faţa sălii, care e din grupa X, care e din grupa Y, am dat de vreo câţiva de la mine din grupă, foarte de treabă şi într-un final am ajuns la concluzia că nu aceea e sala în care avem curs, bun, mergem la alt etaj, de acolo ne-au trimis mai jos, iar de mai jos ne-au trimis mai sus, pe scurt a fost un dute-vino care ne-a făcut să ratăm primul curs. Am ajuns şi noi într-un final în sala unde trebuia să avem şi am intrat la ora a 2-a la matematică discretă. Pff de matetică n-am scăpat. Profesorii ăştia universitari vorbesc într-una şi tu trebuie să scri după ei, să-i şi urmăreşti şi să şi înţelegi. Apăi doamne nişte termeni deaia de genul ştiinţifico-fantastico ce am auzit m-au făcut să mă uit pe pereţi.
Bicicleta – trecut, prezent şi viitor
A trecut aproape un an de când nu am mai mers cu bicicleta, nici nu ştiu dacă mai pot să stau pe ea, dar cert e că încă o am, zace undeva printr-un colţ al uscătoriei, cu “picioarele amputate” şi plină de praf, mă aşteaptă cu nerăbdare zi de zi să-i redau frumuseţea şi să o scot la o tură pe străzile asfaltate ale Clujului. Dar eu, cum sunt mai mereu prins cu oareşce treabă uit de ea, uit că există şi o las acolo în voia Domnului. Nimic nu se compară cu o plimbare pe bicicletă dimineaţa, când soarele nu are aşa putere. Mersul pe bicicletă nu îţi garantează numai sănătate, ci te menţine în formă, te ajută să scapi de kilogramele în plus adunate din gustările reci savurate în faţa calculatorului, te scapă de stresul acumulat după o zi grea de muncă şi te binedispune când nu ai o zi prea fericită.
Bicicleta nu te lasă la greu, când ai nevoie de un mijloc de transport ea îţi stă la dispoziţie şi e mândră că încă odată îţi poate fi de folos, nu consumă benzină, nu trebuie să o înmatriculezi, nu trebuie să-i faci asigurare şi nu ai niciodată probleme majore cu ea, decât atunci când una din roţi se dezumflă, frânele slăbesc sau vreun şurub nu stă la locul lui.
Povestea bicicletei din viaţa mea a început odată cu împlinirea vârstei de 8 ani. Am primit în dar de la naşii mei un BMX albastru. Eram foarte fericit, în ziua aceea eram tot pe ea şi ardeam de nerăbdare să vină ziua de mâine să ies afară la o tură. Am fost foarte mândru, eram singurul copil din bloc care avea o asemenea bicicletă de marcă, restul deţineau doar pegas-uri. A doua zi când am ieşit cu ea afară, să o prezint prietenilor, toţi au sărit pe mine şi vroiam să facă o tură cu ea, fapt tipic când ai ceva nou. I-am lăsat pe fiecare la o tură, iar eu nu am mai apucat să mă bucur de ea pentru că-i picase lanţul. Dezamăgit, supărat dar totuşi fericit am mers în casă să-i spun mamei. Nu era gravă defecţiunea şi s-a rezolvat rapid, apoi bucuros, am mers din nou afară, de data asta m-am bucurat din plin de ea.
Următorul pas în era bicicletei din viaţa mea a fost momentul când a trebuit să mă despart de BMX-ul meu şi să-l dau cuiva care se poate bucura de el, eu creşteam iar bicicleta a rămas la fel. Norocul meu a venit de la un vecin, care mi-a pus la dispoziţie un Pegas, a fost foarte bun, m-am bucurat de el până ce mi-am luat actuala mea bicicletă, deci 5 ani în care m-am bucurat de un pegas bătrân şi scorojit, dar care a trecut prin multe. Am umblat cu el la pădure, pe drum de ţară, pe asfaltul fin din centrul oraşului, oriunde se poate umbla cu o bicicletă.
Actuala mea bicicletă este un DHS albastru, luat în 2005 de la Metro, unii zic că e bicicletă de fete pentru că nu are bară dreaptă între picioare, dar eu nu cred prostia asta, am văzut că mulţi bărbaţi plimbându-se cu un asemenea tip. Am avut destule aventuri cu bicicleta aceasta, poate prea multe. De la căzăturile urâte pe care le-am păţit coborând dealurile din jurul oraşului cu o viteză ameţitoare, la moartea pe care am simţit-o în repetate rânduri, toate sunt dovada vie a adrenalinei pe care am simţit-o de fiecare dată când mă aflam pe acest utilaj pe două roţi.
În viitorul apropiat intenţionez să o pun din nou pe roate şi să fac puţină mişcare, pentru că deja simt încep să-i simt lipsa. E trist să vezi că în România sunt tot mai puţine persoane care văd în bicicletă un mijloc de transport.
