Tag Archives: aventuri
Pe 15 iulie se pleacă cu pluta pe Mureş
4 prieteni din online au de gând să reediteze celebrele aventuri ale lui Huckleberry Finn, dar nu pe râul Mississippi, ci pe Mureş. Sună interesant, aşa-i? :D Atunci aflaţi că aventura lor începe pe 15 iulie la Luduş, unde vor construi pluta şi o vor lansa la apă, iar timp de două săptămâni vor străbate distanţa de 460 km până la Nădlac, acolo unde conform programului trebuie să ajungă pe 30 iulie.
Nu ştiu dacă va fi transmisă live întreagă călătorie, dar sigur ne vor ţine băieţii la curent cu update-uri şi imagini de pe apă.
Echipa este formată din Ivan Bobal, Bogdan Dăscălescu, Adrian Holerga şi Alexandru Tăbălae.
Au şi sponsori băieţii, dar şi susţinători numai unul şi unul, amintim aici: Discovery Romania şi Trilulilu.
Din 15 iulie vă recomand cu căldură să urmăriţi cupluta.ro şi contul de Trilulilu special conceput pentru acest eveniment, care sunt sigur că nu va duce lipsă de peripeţii. Sper din tot sufletul să reuşească să-şi facă traseul până la capăt. E poate cea mai faină acţiune făcută vreodată de cineva din online.
Iată şi filmuleţul de prezentare:
Baftă, băieţi!
Cea mai penibilă situaţie în care m-am aflat…
În timp ce mă aflam în exerciţiul funcţiunii de căutare a unui subiect care să facă obiectul de studiu al postului de mâine, unul care nici cum nu-mi venea, iată ce-mi coacă mintea în miez de noapte: ia hai să dau pe twitter poate cineva din cei 800 ce mă suportă acolo mă va ajuta cu o idee de subiect. Iar prin asta, pe lângă că îmbinăm conturile sociale cu blogul, facem rost şi de un subiect de scris, ceea ce s-a şi întâmplat. Primul subiect care mi s-a părut interesant nu a întârziat să apară, bine, au fost mai multe, dar ăsta mi s-a părut cel mai bun de povestit.
Cea mai penibilă situaţie în care m-am aflat… (subiect propus de daninhodj)
Hm, după lungi căutări prin arhivele creierului şi o grămadă de situaţii rememorate care au fost oarecum penibile, m-am oprit la una singură şi pe care zău dacă aş fi vrut s-o povestesc şi să nu o las să putrezească în sertalul cu situaţii penibile de care nu vreau să-mi aduc aminte. Dar uite că o fac şi pe asta, o povestesc, cât îmi aduc aminte din ea, pentru voi, mă, cititorii şi fanii mei fac asta.
Nu o să mă lungesc prea mult cu povestea ca să nu vă plictisesc prea tare, o să fiu scurt şi cât mai la obiect. Cea mai penibilă situaţie în care m-am aflat s-a întâmplat chiar în decembrie anul trecut, la balul bobocilor Universităţii Tehnice, adică ziua când am fost dat fară de badigarzi tocmai din cel mai select club din Transilvania, Obsession, pentru, vă daţi seama nu pentru că am fost prins cu Schopenhauer în buzunar, ci pentru făcut muci şi borât un pic pe acolo. Nu am avut cum s-o spun mai frumos, m-am îmbătat ca un porc şi nu numai că m-am făcut de ruşine pe mine personal, dar i-am făcut de ruşine şi pe colegii cu care am fost, lucru ce mi se pare cel mai regretabil. De asta îmi pare cel mai rău, că ruşinea mea se spală odată cu prima ploaie, dar ei, ei ce vină au avut că au fost nevoiţi să mă suporte lângă ei. Da’ ştiu că sună un pic ciudat, mai ales venită din partea unui tip liniştit şi oarecum devreme acasă ca mine, dar vă spun io, nu a fost situaţie mai penibilă în care m-am aflat ca asta. Imaginea mea de blogger cunoscut prin diverse părţi ale Clujului şi ţării a fost vizibil pătată cu acest rahat în care io singur m-am băgat. Apropo, din ce îmi aduc aminte, când am fost luat un pic pe sus de badigard, am trecut printre mulţi oameni, care m-aţi văzut şi citiţi asta, vă rog io să nu mă judecaţi prea aspru, a fost o mică scăpare. Mulţumesc.
Şi toată această situaţie dureros de penibilă s-ar fi putut evita dacă înainte să merem în club n-aş fi băut paharul ăla de vin din 86 imediat după un pahar de whisky, iar vodka din club mi-a pus capac, a fost cireaşa de pe tort. Am ajuns acasă inconştient de-a binelea şi nici până în ziua de azi nu ştiu ce am făcut cu adevărat în seara aia. De atunci am jurat pe roşu, pe biblie şi pe tot ce am mai sfânt că nu mai amestec băuturile cât trăiesc io pe acest Pământ, da’ nici nu mai beau ca un porc. O seară ca aia şi ziua următoare nu vreau să mai trăiesc ever and ever. Tot din acea zi am jurat că nu mă voi mai lua niciodată cu nimeni la întrecere la băutură, nu mă voi mai lăuda în faţa nimănui cât pot şi cum pot să beau. De acuma încolo arunc la înaintare vorba aia atât de des folosită de bărbaţi pentru a se scuza partenerelor de viaţă, am băut doar o bere, fără alte detalii suplimentare, doar o bere.
Ţin să le mulţumesc încă o dată bravilor colegi Maja şi Bretan (mari domni, de altfel) că şi-au rupt din timpul lor să ducă alcoolicul acasă. Da-v-ar Dumnezo sănătate, că să mor de ştiu cum aş fi ajuns în noaptea aia acasă. Poate dacă nu erau ei reuşeam cumva să-l sun pe tovarăşu Cosmin să vină să mă ia, nu de alta, da’ mi dator de când l-am pescuit de undeva de pe malul Someşului rupt în gură de beat şi l-am dus până acasă.
Atât vă mai spun şi închei situaţia asta penibilă cu un, slavă domnului că n-am fost filmat sau pozat.
Acest post este primul din categoria “Scriu despre ce-mi propuneti”, o rubrica la care voi contribuiti cu subiecte, iar eu, în funcţie de cât de interesantă e propunerea, voi scrie. Totul în limita bunului simţ.
Cum m-a învins Someşul de două ori…
În cartierul pe unde-mi duc io traiul de zi cu zi, Grigo pentru cunoscători, trece Someşul mic, prin faţa blocului meu. Tot în faţă lui se găsesc două parcuri şi un teren de fotbal de zgură, teren denumit simbolic “Faleză”. Pe Faleza asta generaţii întregi de tineri, printre care şi io, au jucat fotbal. Eu cel puţin joc fotbal aici de când m-am născut, mai sunt unii care vin din alte cartiere, dar nu asta contează. Vorbim de apele învolburate ale râului Someş care ne-a înghiţit o grămadă de mingi. Numai anul ăsta am dat io două, prima dată când mi se întâmplă mie asta în tot hall of fame-ul de pe Faleză. Şi dacă altădată se puteau recupera foarte uşor un pic mai încolo de teren, în sensul că veneau singure la mal, pe astea două nu le-am mai putut recupera din cauza curenţilor şi a apei prea mari. Şi s-au dus la Dej, acolo unde se duc majoritatea mingilor care ajung în Someş. Cred că dejenii nu şi-au mai cumpărat o minge de fotbal de mult, le aduce apa câte una.
Prima minge am dat-o săptămâna trecută, nu era a mea, ci a unui copil care venise să se joace şi el pe acolo. I-am dat 12 lei pe ea, mai mult din milă, nu de alta, dar mă gândeam io aşa, “mă, copilul şi-o cumpărat minge şi am venit io cal bătrân şi i-am dat-o în Someş… no, ce suflet pot să am?” A doua minge a fost a mea şi am dat-o fix ieri. Noroc că era gratis, am câştigat-o la un concurs pe fcdinamo.ro, măcar n-am ieşit în pierdere. Am alergat după ea până mai încolo de hotelul Napoca, pe cursul râului. Tot am sperat că printr-o minune a veni la mal, vezi-ţi de treabă – ce să ajungă la mal că tot pe la mijloc mergea. Şi dusă a fost. La un moment dat, văzând cum se duce lobda pe Someş în jos aveam impresia că eram într-un film în care mi-am trimis soacra înr-o croazieră pe Atlantic şi n-aveam s-o mai văd niciodată, atât de trist eram :-)).
Şi de băgat în apă n-aveai cum să te bagi pentru că îţi era peste cap, de vreo 2-3 săptămâni are Someşul un debit foarte mare datorită ploilor grele care au căzut. Unde să te bagi după ea, să te prindă un curent şi să nu mai poţi ieşi de acolo. Merită să-ţi rişti viaţa pentru un rahat de minge de 13 lei sau cât o fi?
Dar poate că vă întrebaţi, nu ştiu, poate sunteţi curioşi să ştiţi, dar cum reuşiţi voi ăştia din Cluj să daţi mingile în Someş? Păi cum terenul e foarte aproape de apă devine o chestiune foarte simplă – o simplă formalitate de a da mingea în Someş. “Da, da bine mă, dar fotbalul se joacă pe jos din ce ştiu io, nu pe sus ca rugby-ul”, şi aici aveţi dreptate, numai că forţa exercitată asupra mingii a făcut ca mingea să o ia mult peste gardul care împrejmuieşte terenul, direct în gârlă :)).
Someşul m-a învins de două ori, a treia oară e cu noroc.
“Tîca, tu esti pretin cu mine?”
Am un vecin care trage frecvent la masea, de fapt am mai multi vecini din astia, dar unul e campion la capitolul asta. Când zic frecvent, ma refer la faptul ca pot sa numar pe degetele de la o mâna de câte ori l-am vazut treaz. Nu cred ca exista zi în care sa nu-l vezi pe 3 carari. Cred ficatul lui e din otel inoxidabil pentru ca de când m-am nascut io si pâna în ziua de azi nu o trecut o saptamâna fara sa-l vezi pilit bine. N-are nicio treaba, bea vodka ca apa, cred ca deja îi imun la lichide spirtoase.
Gore, caci asa îi zice tot blocul, când ma vede vesnic are aceeasi replica. “Ejti preten cu mine?” Da’ vesnic, de 8 ani tot cu asta ma ia. Când e pilit bine, când e treaz n-are nicio treaba cu mine. De fapt când e treaz e ca un om normal, linistit, ca un mielusel. Cum se îmbata, parca toti dracii or intrat în el. Striga, se ia de toata lumea, suduie de-l aude tot blocul. Ce tie si cu betivii astia…
Am ajuns sa-l evit, cum i-am auzit glasul cum fac cale întoarsa sau ma ascund si astept sa treaca. Daca ma vede ma strîga, si nu se lasa pâna ce nu da mâna cu mine.
- Tîca (asa ma strîga el întotdeauna)… Tîca… (si continua pâna ce ma duc la el)
- Da, nea’ Gore…
- Ma, tu iara nu dai mâna cu mine…
- Dau, nea Gore, cum sa nu dau…
- Ma, tu ejti preten cu mine?
- Cum sa nu nea’ Gore, cel mai bun.
- Ase te vreau…
Dupa asta se duce în treaba lui si nu mai are treaba cu mine. Atât îi trebe’, sa dau mâna cu el si sa-i zic ca-s preten cu el. Conversatia asta o am cu el de vreo 8 ani. Sa mai zic si ca nea’ Gore mere la pescuit treaz, dimineata si vine pilit seara? Neah, nu mai are rost.
Omu’ asta îi o comedie în toata regula. Râzi când îl vezi si-l auzi de te-mprastii. Nu stiu de ce nu s-o facut actor ca era bun. Ridica sala în aer de fiecare data. Si nu avea nevoie decât de o sticla de R26, polar sau saniuta… vodka, ma, vodka. Lichide cu multe grade.
Ziua mortilor la români
Au românii un stil de a savura din plin orice eveniment la care i-au parte ceva de speriat. Spre exemplu astazi, nu ca ar fi ziua mortilor nustiuce eveniment, când îti petreci dupa-amiaza în cimitir, cu flori, lumânari, printre cruci si morminte numa’ placut nu poate fi, dar românul cum e el istet imediat gaseste cum sa faca dintr-o asemenea zi un eveniment de voie buna.
Aventura mea de luminatie a început pe la prânz, ne-am suit 5 oameni într-un hârb de dacie berlina si dai înspre cimitir sa nu prindem nebunia de seara. Ce vorbesti, la ora 3 jumate dupa amiaza nu aveai unde sa arunci un ac în jurul cimitirului, puhoi de lume, plin de masini, cu greu am gasit un loc de parcare. La intrarea în cimitir ne-au luat în primire vreo 2 puradei (unde-s multi oameni hop si ei), apoi a venit ma-sa tinând un alt plod în brate (bine ca la facut copii are spor, da la munca nu are asa tragere).
