Tag Archives: amintiri
Pasiunea pentru ceaiuri si miracolul turcesc
M-am hotarât sa-mi împartasesc o amintire care nu-mi da pace de câteva zile încoace. Mi s-a derulat în capsor o întâplare uimitoare dintr-un sejur în Turcia, da, ma laud si eu cu doua vacante în afara granitei României facute pe la vârsta de 12-14 ani. Nu mai stiu exact câti ani aveam, dar a trecut multa apa pe Somes de atunci aia-i sigur.
Turcii au obsesia asta pentru ceaiuri, defapt nu se poate numi obsesie, e mai degraba o pasiune a lor, ei acorda mare atentie ceaiurilor si de cele mai multe ori acestea tin locul cafelei de dimineata. În timpul sejurului de 10 zile pe pamânt turcesc m-a luat o raceala urâta de tot care s-a lasat cu urmari grave, dureri de cap, senzatii de ameteala, greturi si febra. Maica-mia era disperata, mi-a dat medicamentele de urgenta pe care le avea la ea, m-a tinut la caldura sub vreo 3 paturi în camera de hotel, a alergat prin toata Ankara pentru leacuri si fructe, aproape ca urma sa ma interneze în spitalele lor pâna când a intervenit patronul hotelului, un domn adevarat, un om simplu, fara atitudine de mare lider si foarte bun la suflet care ne-a zis foarte calm ca nu e nevoie de internare în spital si apoi a venit cu un ceai “special” care dupa doua ore m-a pus pe picioare miraculos. Nu exagerez deloc, am baut ceaiul acela, care avea într-adevar un gust foarte bun si dupa doua ore de somn eram ca nou. Nu stiu ce a fost în el dar toate ceaiurile care le-am batut înainte au fost doar apa de ploaie pe lânga acesta.
Si tot la capitolul ceaiuri, turcii au o îndeletnicire speciala si un obicei de tara civilizata care cu siguranta nu o sa-l vedem prea curând la noi. Cafeaua de dimineata este înlocuita de ceaiuri, iar prin oras, la o anumita ora a diminetii, fiecarui magazin i se aduce o tavita cu 2-3 cesti de ceai. A se remarca ca toate tavile si cestile în care este adus ceaiul sunt din argint curat, iar cei ce le distribuie le lasa în fiecare zi la usa magazinelor si le iau înapoi din acelasi loc. Acum cu siguranta tuturor va fugit mintea la furturi, nu va gânditi la asa ceva pentru ca acolo nici nu se pune problema de asemenea apucaturi barbare. Cu toti ne dam seama ca toate acestea nu se vor întâmpla niciodata într-o tara “civilizata” ca a noastra.
Mâine începe şcoala…cui îi pasă…
Aoleu! Am uitat. Mâine începe şcoala, trebuie să-mi pregătesc hainele şi ghiozdanul, să dau fuga la librăria din colţ şi să-mi achiziţionez rechizitele necesare, caiete, creioane şi toate cele. Cu gândul acesta eram în fiecare an pe vremea asta, umblam tot oraşul să-mi cumpăr haine noi, că doar trebuie să dai bine la început de şcoală nu? Colindam fiecare librărie în speranţa că voi găsi nişte caiete mai ieftine pentru a-mi rămâne bani şi pentru sala de jocuri, dar în zadar, peste tot erau la fel de scumpe şi îmi dădeam şi ultimul bănuţ pe adidaşi şi pantaloni. Dacă anii trecuţi eram încântat şi totodată emoţionat că începe un nou an şcolar, astăzi n-am avut nicio grijă, niciun gând. Şcoala s-a terminat pentru mine şi oficial a mai trecut o etapă în viaţa mea, cu chiu cu vai am ajuns pe prima treaptă a facultăţii şi aventura mea de student începe, dar pâna la 1 octombrie când începe anul universitar mai este, pâna atunci e vacanţă aşa că mai bine mă bucur din plin de ea că cine ştie când mai am şansa. An universitar, ce mişto sună…
Unii mâine se vor trezi pe 8-9 pentru a merge la festivitatea de deschidere, alţii vor dormi neîntorşi, pentru mine e just an ordinary day cu muncă şi alea alea. Multe succesuri prunci.
Bicicleta – trecut, prezent şi viitor
A trecut aproape un an de când nu am mai mers cu bicicleta, nici nu ştiu dacă mai pot să stau pe ea, dar cert e că încă o am, zace undeva printr-un colţ al uscătoriei, cu “picioarele amputate” şi plină de praf, mă aşteaptă cu nerăbdare zi de zi să-i redau frumuseţea şi să o scot la o tură pe străzile asfaltate ale Clujului. Dar eu, cum sunt mai mereu prins cu oareşce treabă uit de ea, uit că există şi o las acolo în voia Domnului. Nimic nu se compară cu o plimbare pe bicicletă dimineaţa, când soarele nu are aşa putere. Mersul pe bicicletă nu îţi garantează numai sănătate, ci te menţine în formă, te ajută să scapi de kilogramele în plus adunate din gustările reci savurate în faţa calculatorului, te scapă de stresul acumulat după o zi grea de muncă şi te binedispune când nu ai o zi prea fericită.
Bicicleta nu te lasă la greu, când ai nevoie de un mijloc de transport ea îţi stă la dispoziţie şi e mândră că încă odată îţi poate fi de folos, nu consumă benzină, nu trebuie să o înmatriculezi, nu trebuie să-i faci asigurare şi nu ai niciodată probleme majore cu ea, decât atunci când una din roţi se dezumflă, frânele slăbesc sau vreun şurub nu stă la locul lui.
Povestea bicicletei din viaţa mea a început odată cu împlinirea vârstei de 8 ani. Am primit în dar de la naşii mei un BMX albastru. Eram foarte fericit, în ziua aceea eram tot pe ea şi ardeam de nerăbdare să vină ziua de mâine să ies afară la o tură. Am fost foarte mândru, eram singurul copil din bloc care avea o asemenea bicicletă de marcă, restul deţineau doar pegas-uri. A doua zi când am ieşit cu ea afară, să o prezint prietenilor, toţi au sărit pe mine şi vroiam să facă o tură cu ea, fapt tipic când ai ceva nou. I-am lăsat pe fiecare la o tură, iar eu nu am mai apucat să mă bucur de ea pentru că-i picase lanţul. Dezamăgit, supărat dar totuşi fericit am mers în casă să-i spun mamei. Nu era gravă defecţiunea şi s-a rezolvat rapid, apoi bucuros, am mers din nou afară, de data asta m-am bucurat din plin de ea.
Următorul pas în era bicicletei din viaţa mea a fost momentul când a trebuit să mă despart de BMX-ul meu şi să-l dau cuiva care se poate bucura de el, eu creşteam iar bicicleta a rămas la fel. Norocul meu a venit de la un vecin, care mi-a pus la dispoziţie un Pegas, a fost foarte bun, m-am bucurat de el până ce mi-am luat actuala mea bicicletă, deci 5 ani în care m-am bucurat de un pegas bătrân şi scorojit, dar care a trecut prin multe. Am umblat cu el la pădure, pe drum de ţară, pe asfaltul fin din centrul oraşului, oriunde se poate umbla cu o bicicletă.
Actuala mea bicicletă este un DHS albastru, luat în 2005 de la Metro, unii zic că e bicicletă de fete pentru că nu are bară dreaptă între picioare, dar eu nu cred prostia asta, am văzut că mulţi bărbaţi plimbându-se cu un asemenea tip. Am avut destule aventuri cu bicicleta aceasta, poate prea multe. De la căzăturile urâte pe care le-am păţit coborând dealurile din jurul oraşului cu o viteză ameţitoare, la moartea pe care am simţit-o în repetate rânduri, toate sunt dovada vie a adrenalinei pe care am simţit-o de fiecare dată când mă aflam pe acest utilaj pe două roţi.
În viitorul apropiat intenţionez să o pun din nou pe roate şi să fac puţină mişcare, pentru că deja simt încep să-i simt lipsa. E trist să vezi că în România sunt tot mai puţine persoane care văd în bicicletă un mijloc de transport.
Monstrul din baie
Când eram mic şi mama mă lasa singur acasă, mereu mi-a fost frică de maşina de spălat. Numai gândul că trebuie să merg la baie m-a făcut să îngheţ de frică. Când era pornită nici nu intram în baie şi priveam speriat de după colţ cum tremură şi scoate acele sunete urâte. Aveam un Albalux din tablă care era mai rău ca un tractor. Eu tot timpul îl comparam cu un monstru feroce care vine să mă mănânce şi când venea mama acasă, rapid dădeam fuga la ea şi îi ziceam “mami mami este un monstru în baie, aşa urât face” (minte de copil). Avea acel furtun prin care dădea apa murdară afară, eu îl numeam dispozitivul prin care atrăgea copii înăuntru.
Numai când mă gândesc ce idei năstruşnice aveam când eram mic, mi-ar trebui o carte să le povestesc pe toate. Am să încerc să povestesc aici din ele, e o plăcere pentru mine să-mi aduc aminte de copilărie şi când mă gândesc la copii din ziua de azi care nu mai au deloc copilărie, distracţia lor se rezumă la calculator şi telefon mobil.
Puteri speciale
Merem am trăit cu gândul de a fi mai special decât restul oamenilor, de a avea o putere, o abilitate specială prin care să mă remarc. Da ştiu, e un lucru nebunesc la ce mă gândesc eu acuma, ceva care nu există, e doar o fantezie, e o fantezie cauzată de prea multe filme, nu vă contrazic aici pentru că aşa este, dar e o fantezie cu care am crescut şi nu doar eu, mulţi copii din lumea întreagă. Atâtea filme şi desene animate în care diverşi actori dau viaţă unor personaje cu abilităţi speciale, personaje care devin eroi şi salvează lumea cu ajutorul “darului” pe care l-au primit. Aceştia devin în ochii tuturor copiilor de pe întreg mapamondul nişte idoli.
Spuneţi-mi voi mie câţi dintre voi nu v-aţi dorit să fiţi în locul lui Spiderman, Superman sau Batman, să luptaţi contra forţelor răului şi să culegeţi laurii victoriei la final, ce vise, ce fantezii frumoase aveam când eram copil.
Probabil acum o să ziceţi că sunt nebun că scriu despre aşa ceva, că mă uit la prea multe filme, dar înainte să-mi reproşaţi ceva gândiţi-vă un pic la visele din copilărie, la fanteziile frumoase pe care le-aţi avut, când ne prefăceam cu toţii că suntem vreun supererou, când trăiam cu gândul că facem parte din X-Men sau când credeam că avem puteri telekinetice şi încercam să ridicăm obiecte de prin casă cu mintea :) ce frumos ne distram atunci. Amintirile, doar atât mi-au mai rămas dintr-o copilărie scurtă.
