Zilele treceau, peştii se simţeau bine şi aveau tot confortul cu toate dotările necesare, dar lucrurile au devenit extrem de tensionate într-o zi când mama lui Vasile, foarte furioasă pe tânăr pentru o notă proastă luată la şcoală, a avut un moment de răbufnire. În timp ce peştii asistau la gâlceava iscată, se aflau în camera unde s-a petrecut spectacolul, dintr-o dată aceasta şi-a îndreptat atenţia spre ei. Sub motivul “peşti îţi trebuie ţie în loc să înveţi. ce, eu sunt nebuna ta să curăţ  după ei şi tu să te uiţi la ei?”, doamna M. s-a enervat atât de tare încât a luat peşte cu peşte şi l-a trimis  în lumea celor drepţi prin intermediul vasului de toaletă.

Nici măcar un peşte nu a avut drept de vot. Săracii au căzut victime colaterale în tot acest nefericit eveniment şi nu aveau cum să protesteze decât să privească neputincioşi cum sunt luaţi cu forţa din reşedinţa lor de lux şi izgoniţi în apele învolburate şi tulburi ale closetului, fiecare dintre ei sperând că se va linişti doamna M. până va ajunge la el, iar astfel va scăpa cu viaţă. N-a fost să fie, iar finalul poveştii nu este din păcate cu happy ending, aşa cum obişnuiţi să vedeţi prin filmele americane.

Nu ştim dacă vreun peşte a reuşit să se descurce în jungla urbană din canalele oraşului, probabil nu, nefiind obişnuiţi să trăiască în condiţii vitrege.

Răspund.

- Alo!
- Alo!, se aude o voce feminină la celălalt capăt al firului. Ce faci, cum mai eşti, Vasile?
- Foarte bine, uite mă pregătesc să pun capul pe pernă, zic eu cu jumătate de gură fiindcă nu ştiam cu cine am de-a face.
- La ora asta, cum de nu eşti în club la distracţie, că ţi-am citit blogul şi am văzut că eşti destul de petrecăreţ, îmi zice.
- … Da, mă simt vinovat de asta, îmi trăiesc şi eu viaţa, ce pot să fac la 23 de ani… auzi, iartă-mă că îndrăznesc, dar cine eşti că nu ştiu de unde să te iau după voce şi nici numărul nu-mi pare cunoscut?
- Ioi ce proastă îs, sunt prea obosită şi am uitat să mă prezint, îmi imaginez că nu ai de unde să mă mai cunoşti, Andreea de la Arte Plastice (din motive de confidenţialitate nu i-am publicat numele de familie), ştii tu, cea cu ID-ul acela cu frumusika_cool, sau ceva de genul că nici eu nu-l mai ştiu, ne-am conversat acum câţiva ani pe messenger, prin 2005 parcă şi am şi ieşit de câteva ori la un suc şi o pizza. Trebuie să mă ştii!
- Oh, Doamne… vag îmi aduc aminte. A trecut mult de atunci.
- Eşti surprins?
- Da’ cum să nu, nu în fiecare zi mi se întâmplă să mă sune o fată cu care am ieşit acum 6 ani, la 12 noaptea! Încep să-mi aduc aminte… ce mai faci, cum o mai duci?
- Păi ia uite, am terminat economia la ISE şi acum îmi caut ceva de lucru în domeniu, dar e greu să găseşti ceva, fără experienţă nimeni nu te angajează nimeni. Cred că plec în străinătate la muncă, pentru unu-doi ani.
- Străinătatea e viitorul, deocamdată e singura alternativă la un viitor şi la strâns nişte bani. Da’ cum de n-ai continuat ceva pe design, arte, d’astea?
- Nu mă atrage aşa tare domeniul ca să urmez o carieră pe chestia asta şi nici la mate n-am fost bună niciodată ca să merg la Poli. Şi tu, ia zi, cu ce te ocupi, văd că eşti cu blogurile, astea, am văzut că ţi s-a făcut filmuleţ pe youtube, lumea te citeşte, eşti activ… ai ajuns cunoscut. Te urmăresc de o săptămână, cam aşa, scrii fain, îmi place ce subiecte abordezi…
- Mersi. Ce să fac, încerc să fac şi eu ce pot… Nu pot să zic că am ajuns foarte cunoscut sau citit, încă mai am de lucru, dar sunt destul de urmărit. Nu te mai întreb de unde ai numărul că ştiu că l-ai luat de pe facebook, dar ia zi-mi cum de ţi-ai adus aminte de mine?
- Cum îţi urmăream blogul, am văzut poze pe facebook şi am zis să te salut, mi se părea ciudat să-ţi las comentariu pe blog, aşa că am ales să te sun. Sper că nu te superi?
- Nici vorbă, eram doar curios, nu am cum să mă supăr, dar ştii că acum dacă tot ne-am regăsit online, trebuie să ne regăsim şi în realitate, să ne vedem ochişorii unul altuia. Să mai stăm la o poveste, ca pe vremuri :D Ce zici, te scot mâine în oraş la un suc?
- Ar fi frumos să ne vedem şi să stăm la poveşti, ca pe vremuri, să vedem care, cum o mai duce… şi poate îmi explici mai multe cum e cu blogurile astea şi ce faci tu că pare interesant. Apropo, mai ţii minte cum înroşeam messengerul în fiecare seară, mamă ce poveşti aveam…
- Da, ce vremuri… nostalgie curată, ce să mai zic… Deci ne vedem mâine, ai timp?
- Sigur că da.

- Apropo, nu te superi dacă fac un articol pe blog din discuţia asta pe care am avut-o, nu? Nu dau nume şi alte detalii, dar e prea tare. :)
- :))) Nu mă supăr, aştept să-l citesc.

Şi cam asta a fost. Discuţia a durat aproape o oră, dar am scurtat-o că nu prea avea sens să scriu tot şi nici cu memoria nu stau bine ca să reţin cu lux de amănunt. Mi se pare drăguţ că şi-a adus aminte de mine, fiindcă, din păcate, cu toată neruşinerea mea, eu nu mi-am adus aminte de ea. Oricum, ideea e că, îmi plac momentele astea când dau peste un prieten/o prietenă din trecut, sunt frumoase, ne ajută să ne punem viaţa în balanţă şi să vedem care la ce nivel a ajuns, ce a mai învârtit, cum o mai duce etc. de când nu ne-am mai întâlnit.

Şi eu mai am zile când răsfoiesc agenda telefonului şi mai sun pe unul, pe altul cu care n-am mai vorbit de ceva ani, sau urmăresc lista de messenger şi îi dau bună ziua cuiva cu care n-am mai vorbit de un car de timp. E bine să ne mai aducem din când în când aminte de cei cu care am interacţionat cândva, demonstrăm că ne pasă şi că nu i-am uitat, iar asta contează foarte mult. Ar trebui să ne aducem aminte mai des, ce-i drept, nu să aşteptăm să-şi aducă ei aminte de noi, dar faza este că ne izolăm prea mult în muncă, ne lăsăm copleşiţi de problemele de zi cu zi şi uităm să mai interacţionăm cu lumea, să comunicăm, să socializăm, iar toate astea le vom resimţi mai târziu când ne vom dori să fim căutaţi mai des şi să avem pe cineva alături cu care să schimbăm o impresie.

Şi să nu vă gândiţi că scrieţi pentru nimic, am pentru voi 2 bilete la tribuna a doua pentru ultimul penultimul meci din acest an de pe Cluj Arena, împotriva revelaţiei europene din acest an, FC Vaslui. Un meci în care avem nevoie de o victorie mare care să ne ţină în lupta pentru un loc de europene la anul. Şi cum în ultimele partide nu am avut o evoluţie foarte bună, iar sâmbătă întâlnim una dintre cele mai bine pregătite, organizate şi puternice echipe din Liga 1, ne va fi foarte greu, dar băieţii trebuie să se motiveze perfect şi să dea totul pe teren. Pentru că se poate. Şi au nevoie de tot sprijinul nostru, acelui public fenomenal care cântă neîncetat pe toată durata partidei.

Vreau să văd poveşti faine, scrise din suflet. Faceţi-mă să-mi fie greu să decid cui dau biletele.

Bonus: Pe lângă bilet, pe care oricum îl veţi lua, ambii câştigători vor avea ocazia să scrie un guest post pe acest blog despre ceea ce înseamnă pentru ei Universitatea Cluj. Să vă faceţi, cum ar veni, intrarea în blogosferă şi poate, de ce nu, vă prinde şi pe voi microbul acesta :)

Aveţi timp până pe 8 decembrie 2011, la ora 23:59
Întrucât blogul a fost căzut câteva zile, aveţi timp până pe 9 decembrie, ora 23:59

Haide “U”

Vă las şi afişul să vedeţi ce puteţi câştiga cu biletul, pe care să nu-l aruncaţi că nu se ştie niciodată :D

M-au năpădit din nou amintirile, iar nostalgia a pus din nou stăpânire pe mine. Mi-am adus aminte, total întâmplător, de generală şi de cum ţineam eu un oracol. Da, vă vine să credeţi sau nu, am avut oracol, chiar dacă fetele erau mai deschise spre genul acesta de distracţie. Cât de sentimentalist am fost. Adevărul e că mi-a plăcut tare mult treaba asta cu oracolele şi tare mi-e dor acum să mai completez unul.

Pentru cei mai tineri dintre voi, oracolul era prin tinereţile noastre, a celor de 20+ ani, un caiet în care autorul scria la începutul fiecărei pagini câte o întrebare, iar colegii, prietenii şi cine mai dorea răspundea în scris  la ea pe aceeaşi pagină. Mie cel mai mult mi-a plăcut pagina cu “lasă-mi o amintire”. Mamă ce de inimioare roşii şi tot felul de poezii hazlii mai primeam acolo :D Am adunat la bancuri faine din oracol de nu-i adevărat.

Stau şi mă gândesc, cu nostalgie, mai ţine tineretul din ziua de azi un oracol, mai are timp s-o facă şi pe asta cu atâtea telefoane inteligente, iphoane, ipaduri, laptoape şi PC-uri ultra-performante în jurul lui? Sincer, mă îndoiesc de asta, dar să nu ne pierdem speranţa, probabil există încă într-un colţ de ţară tineri care descoperă bucuria de a scrie într-un oracol. Şi chiar e o bucurie să ai un oracol pe care să-l răsfoieşti peste câţiva ani şi să-ţi aduci aminte de nişte oameni cu care ai împărţit cândva o bancă timp de 4 ani.

Şi ce mi-ar mai fi plăcut acum să-mi găsesc oracolul, pe care ştiu sigur că l-am păstrat pe undeva, dar nu îl mai găsesc.

foto

Doar că timpul a trecut, am o vârstă care nu-mi mai permite să fac lucruri din astea copilăreşti, dar sunt nevoit să suport muzica la maxim venită de la vecini, adică puşti care au acum aceeaşi satisfacţie pe care o aveam eu la vârsta lor cu muzica ascultată la maxim. În fiecare dimineaţa somnul îmi este tulburat de O Zone, Danza Kuduro sau piesele momentului la ora actuala, nu le ştiu după nume că nu mă pasionează să-mi încarc capul şi cu treburile astea, dar le ştiu dacă le aud. De fiecare dată când se întâmplă să fiu trezit în acest fel îmi aduc aminte cum eram în aceeaşi situaţie, mă uit în sus şi zic, “Doamne, tu chiar nu dormi sau nu uiţi niciodată?”.