Tag Archives: amintiri
Replici din copilărie
M-am jucat azi dimineaţă puţin pe twitter cu un htag #replicidincopilarie în care am strâns câteva din replicile pe care le foloseam când eram prunci. Ce a ieşit, vedeţi mai jos, că le-am pus pe toate aici, să le avem :)
1. Ai spart oalelele şi-ai mâncat sarmalele
2. Un, doi, trei la perete stop
3. Trecea un print calare, calare, calare. Trecea un print calare, adio dio da. Ce cauta printul aicea, aicea, aicea.
4. an tan te, dize mane pe, dize mane compane, an tan te
5. Mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşteeee… yeee (aici imaginiţi-vă că rupeţi o floare)
6. Telefonul fără fir – întotdeauna ziceai un cuvânt şi ieşea altceva la final
7. Te spun!
8. Hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata
9. Nu vii pe la mine să-mi vezi colecţia de abţibilduri cu fotbalişti?
10. Cireşica are mere, Cireşel vine şi cere, Cireşica nu se-ndură, Cireşel vine şi fură
11. Mi-am pierdut o batistuţă, mă bate mămica. Cine-o află să mi-o dea, că-i sărut guriţa.
12. Ora 1 a sosit, omul negru n-a venit. Ora 2 a sosit, omul negru n-a venit. Bate ceasul ora 3… Omul Negru a venit
13. Împărate, împărate, cât e ceasul în cetate?
14. Alunelu, alunelu hai la joc. Să ne fie, să ne fie cu noroc. Cine-n horă o să joace. Mare, mare se va face. Cine n-o juca de fel. Să rămână mititel.
15. Căl-ca-tea PRIM! (adică, un fel de pe locuri, fiţi gata, start)
16. O popică măzărică trom pom pică.
17. Ţară, ţară vrem ostaşi… pe cine, pe Mirel…
Apoi au intrat şi alţii în hora momentului nostalgic al copilăriei şi au dat câteva replici.
Cine nu-i gata il iau cu lopata! Marius
Daca faci ce vreau eu iti dau un pupic. O blondă
Ala-bala, portocala, iesi Gheorghita la portita, ca te-asteapta Talion, fecior de domn… Alex
Ultimul pune duba! Alexandra
Mancarea facuta fara dragoste, nu are farmec! De la o companie importanta din Cluj – Farmec
Cînd mă fac mare, vreau să devin pompier sau doctor. Emil
Bine, au apărut şi replicile acelea mai din adolescenţă.
Maică-ta e acasă? Ciulea
Dă-mi şi mie un fum! Bogdan
Mami, pe mine m-a făcut barza? Bogdan
Du-te, bă, la scara ta! Lorincz
Ştiu că v-am trezit amintiri, asta era şi ideea, să ne mai aducem puţin aminte de copilărie, de vremurile acelea frumoase pe care le-am trăit cu toţii şi de care ne aducem aminte cu plăcere.
Băieţaşul şmecher al clasei şi fotbalul
Nu cred că există cineva care să nu fi jucat cel puţin o dată fotbal în curtea şcolii. Chiar şi cel mai anti-talent dintre colegii de clasă juca, chit că era pus mereu în poartă tot timpul, dar juca, era acolo, atingea mingea, ca să zic aşa.
Dar în echipă mai era şi băieţaşul şmecher al clasei, care n-avea nicio treabă cu fotbalul, îşi dădea cu stângu-n dreptul singur, iar când trebuia să dea la poartă, întotdeauna lovea mingea cu şpiţul. Nu ştia el s-o lovească plasat cu şiretul sau cu latul, nu ştia de-astea, el o bubuia cu şpiţul, că aşa ştia el să joace fotbal. De multe ori nu ţintea deloc golul, îl ţintea pe portar ca să se hlizească când îi ardea o bombă în bijuteriile familiei. Când aveai mingea, erai obligat să-i dai lui pasă. Bine, nu ştia el ce să facă cu mingea când o primea şi o pierdea în secunda imediat următoare, dar era tare mândru când o avea, se simţea fotbalist şi un jucător-cheie fără de care echipa nu ar fi avut nicio şansă. Oricum cu el în echipă tot timpul echipa era ciuca bătăilor, dar nu era niciodată vina lui că echipa pierde, sau asta credea el, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică, că era şmecher şi avea spate.
Cu toate că nu se prea înţelegea cu fotbalul, băieţaşul şmecher al clasei era tot timpul în echipă, nimeni nu îl scotea de pe teren, iar dacă cineva îi zicea în faţă, “prietene, ne laşi să ne jucăm că numai ne încurci”, făcea foarte urât şi sărea la jugulara viteazului care a îndrăznit să-l deranjeze. El era singurul care nu se conforma când îi venea rândul să stea în poartă, toţi stăteam pe rând, un gol, două, numai el refuza, că era şmecher şi-şi permitea. În plus, regulile fotbalului pentru el erau făcute să fie încălcate. Noţiunea de henţ nu exista când mângâia el mingea cu mâna, iar faultul îi era permis, că era şmecher.
Băieţaşul nostru cel şmecher al clasei nu era prea prieten nici cu cartea, iar învăţătul era o activitate mult prea complicată ca să-şi bată căpşorul cu ea.
credit foto
Amintiri din epoca Kodak
Luaţi-vă adio de la Kodak pentru că nu veţi mai auzi de el – în ianuarie a demarat procedura de intrare în insolvenţă, iar brandul Kodak cel mai probabil va intra în istorie, asta dacă nu vine un investitor la fel de nostalgic ca noi care să-l revitalizeze şi să-i de-a strălucirea de altădată, când era un important pilon în imortalizarea momentelor cheie ale vieţii cu o cameră foto. Această companie a definit practic noţiunea de fotografie, a fost pionierul ei, un pionier care nu a reuşit să ţină pasul cu “noua generaţie”, Nikon, Canon şi alte mărci de renume, nu s-a adaptat vremurilor de azi şi a pierdut. Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie ce a însemnat Kodak pentru noi toţi, fiindcă indiscutabil este o pierdere imensă pentru întreaga lume. Sunt convins că în acest moment toţi aveţi cel puţin două poze kodak printr-un album foto prăfuit sau chiar un film păstrat amintire, dacă nu chiar aţi păstrat şi aparatul foto vechi.
Când te gândeşti la Kodak primul lucru care îţi vine în minte este cuvântul amintiri. Dacă deschidem sertarul unde ne ţinem albumele foto (toată lumea trebuie să aibă unul), nu avem cum să nu dăm peste ceva de Kodak. Înainte de apariţia şi viralizarea aparatelor foto digitale, părinţii noştri scoteau aparatul foto bătrân, pe film, dintr-o husă neagră de piele la fiecare mare eveniment în familie, sărbătoare sau zi de naştere şi începeau să facă poze în stânga şi-n dreapta. Toţi trebuia să aibă câte o poză, era literă de lege, nimeni nu pleca acasă nefotografiat, iar acum când deschidem acum albumul foto devenim nostalgici. Am două sertare de albume foto, plus câteva sute de poze care n-au loc albume. Poze vechi, alb-negru, de dinainte să mă nasc, de când mama şi tata erau tinerei, iar eu nu eram în plan.
Bătrânul aparat foto învelit în clasica husă de piele neagră era un accesoriu nelipsit din vacanţele la mare, munte şi concediile în străinătate pe vremuri. Aveam tot timpul câte două, trei filme de rezervă la noi, oriunde plecam, dar de multe ori tot nu ne ajungeau. Făceam câteva sute de poze, iar când ajungeam acasă, a doua zi dădeam fuga la magazin să le developăm. Aşteptam 4-5 zile până erau gata, uneori chiar şi o săptămână, dar emoţia de pe drum în ziua ridicării plicului cu pozele era de nepreţuit, ca un adevărat moment kodak. Ce vremuri…
Într-o lume în care fotografia a ajuns digitalizată, iar toate pozele noastre ajung acum într-un album foto virtual sau găzduite într-un folder pe o partiţie de pe hard-ul PC-ului sau laptopului din dotare, existând şansa ca oricând să rămânem fără ele din cauza unor probleme de natură tehnică, parcă ne e dor de fotografiile clasice pe care le puneam în albume şi acolo rămâneau pe vecie, fără să stăm cu teamă că le putem pierde oricând dacă se strică hard-disk-ul sau se întâmplă vreo nenorocire cu facebook.
Sunt curios, mai face cineva poze pe film şi le developează?
Şi câteva imagini cu aparatul foto pe film, aşa, din categoria oldies but goldies.
Povestea peştilor lui Vasile
Într-o anumită zi de vară dintr-un an când încă eram în generală (sau de primăvară, s-a petrecut demult, memoria îmi joacă feste), printre ocupaţiile copilăreşti pe care le avea tânărul Vasile se număra şi îngrijirea peştilor exotici pe care i-a achiziţionat de la un mic magazin de animale din micile lui economii strânse de la colindat şi udat, plus ce i-a mai dat mama lui pentru merite deosebite la şcoală, cu toate că acestea din urmă au fost mai puţine de altfel. Vorba vine îngrijit, căci de fapt acest proces intra mai mult în atribuţiile mamei lui decât a tânărului, Vasile fiind mai mult preocupat cu admiratul peştilor decât cu igiena acvariului.
Zilele treceau, peştii se simţeau bine şi aveau tot confortul cu toate dotările necesare, dar lucrurile au devenit extrem de tensionate într-o zi când mama lui Vasile, foarte furioasă pe tânăr pentru o notă proastă luată la şcoală, a avut un moment de răbufnire. În timp ce peştii asistau la gâlceava iscată, se aflau în camera unde s-a petrecut spectacolul, dintr-o dată aceasta şi-a îndreptat atenţia spre ei. Sub motivul “peşti îţi trebuie ţie în loc să înveţi. ce, eu sunt nebuna ta să curăţ după ei şi tu să te uiţi la ei?”, doamna M. s-a enervat atât de tare încât a luat peşte cu peşte şi l-a trimis în lumea celor drepţi prin intermediul vasului de toaletă.
Nici măcar un peşte nu a avut drept de vot. Săracii au căzut victime colaterale în tot acest nefericit eveniment şi nu aveau cum să protesteze decât să privească neputincioşi cum sunt luaţi cu forţa din reşedinţa lor de lux şi izgoniţi în apele învolburate şi tulburi ale closetului, fiecare dintre ei sperând că se va linişti doamna M. până va ajunge la el, iar astfel va scăpa cu viaţă. N-a fost să fie, iar finalul poveştii nu este din păcate cu happy ending, aşa cum obişnuiţi să vedeţi prin filmele americane.
Nu ştim dacă vreun peşte a reuşit să se descurce în jungla urbană din canalele oraşului, probabil nu, nefiind obişnuiţi să trăiască în condiţii vitrege.
Telefonul de la miezul nopţii
Foarte rar mi se întâmplă să rămân surprins de ceva, dar azi noapte mi s-a întâmplat una din acele chestii care m-a lăsat puţin cu gura căscată, metaforic vorbind. Am terminat o postare de scris pe blog, am trimis şi ultimul mail pe care îl mai aveam de trimis pe ziua respectivă şi mă pregăteam să închid laptop-ul şi să pun capul pe pernă, când, parcă de nicăieri, sună telefonul. Mă uit la ceas – 12:30. Cine o fi la ora asta destul de târzie? Mă uit la ecranul telefonului – număr necunoscut. Stau puţin pe gânduri, să răspund, să nu răspund, să răspund, să nu răspund! Telefonul sună în continuare. Mă gândesc, dacă o fi cineva care are probleme, are nevoie de ajutor, cine ştie ce se poate întâmpla, orice-i posibil. Am văzut destule filme după şablonul ăsta cu telefonul de la miezul nopţii, iar unele nu erau deloc cu happy end.
Răspund.
- Alo!
- Alo!, se aude o voce feminină la celălalt capăt al firului. Ce faci, cum mai eşti, Vasile?
- Foarte bine, uite mă pregătesc să pun capul pe pernă, zic eu cu jumătate de gură fiindcă nu ştiam cu cine am de-a face.
- La ora asta, cum de nu eşti în club la distracţie, că ţi-am citit blogul şi am văzut că eşti destul de petrecăreţ, îmi zice.
- … Da, mă simt vinovat de asta, îmi trăiesc şi eu viaţa, ce pot să fac la 23 de ani… auzi, iartă-mă că îndrăznesc, dar cine eşti că nu ştiu de unde să te iau după voce şi nici numărul nu-mi pare cunoscut?
- Ioi ce proastă îs, sunt prea obosită şi am uitat să mă prezint, îmi imaginez că nu ai de unde să mă mai cunoşti, Andreea de la Arte Plastice (din motive de confidenţialitate nu i-am publicat numele de familie), ştii tu, cea cu ID-ul acela cu frumusika_cool, sau ceva de genul că nici eu nu-l mai ştiu, ne-am conversat acum câţiva ani pe messenger, prin 2005 parcă şi am şi ieşit de câteva ori la un suc şi o pizza. Trebuie să mă ştii!
- Oh, Doamne… vag îmi aduc aminte. A trecut mult de atunci.
- Eşti surprins?
- Da’ cum să nu, nu în fiecare zi mi se întâmplă să mă sune o fată cu care am ieşit acum 6 ani, la 12 noaptea! Încep să-mi aduc aminte… ce mai faci, cum o mai duci?
- Păi ia uite, am terminat economia la ISE şi acum îmi caut ceva de lucru în domeniu, dar e greu să găseşti ceva, fără experienţă nimeni nu te angajează nimeni. Cred că plec în străinătate la muncă, pentru unu-doi ani.
- Străinătatea e viitorul, deocamdată e singura alternativă la un viitor şi la strâns nişte bani. Da’ cum de n-ai continuat ceva pe design, arte, d’astea?
- Nu mă atrage aşa tare domeniul ca să urmez o carieră pe chestia asta şi nici la mate n-am fost bună niciodată ca să merg la Poli. Şi tu, ia zi, cu ce te ocupi, văd că eşti cu blogurile, astea, am văzut că ţi s-a făcut filmuleţ pe youtube, lumea te citeşte, eşti activ… ai ajuns cunoscut. Te urmăresc de o săptămână, cam aşa, scrii fain, îmi place ce subiecte abordezi…
- Mersi. Ce să fac, încerc să fac şi eu ce pot… Nu pot să zic că am ajuns foarte cunoscut sau citit, încă mai am de lucru, dar sunt destul de urmărit. Nu te mai întreb de unde ai numărul că ştiu că l-ai luat de pe facebook, dar ia zi-mi cum de ţi-ai adus aminte de mine?
- Cum îţi urmăream blogul, am văzut poze pe facebook şi am zis să te salut, mi se părea ciudat să-ţi las comentariu pe blog, aşa că am ales să te sun. Sper că nu te superi?
- Nici vorbă, eram doar curios, nu am cum să mă supăr, dar ştii că acum dacă tot ne-am regăsit online, trebuie să ne regăsim şi în realitate, să ne vedem ochişorii unul altuia. Să mai stăm la o poveste, ca pe vremuri :D Ce zici, te scot mâine în oraş la un suc?
- Ar fi frumos să ne vedem şi să stăm la poveşti, ca pe vremuri, să vedem care, cum o mai duce… şi poate îmi explici mai multe cum e cu blogurile astea şi ce faci tu că pare interesant. Apropo, mai ţii minte cum înroşeam messengerul în fiecare seară, mamă ce poveşti aveam…
- Da, ce vremuri… nostalgie curată, ce să mai zic… Deci ne vedem mâine, ai timp?
- Sigur că da.
- Apropo, nu te superi dacă fac un articol pe blog din discuţia asta pe care am avut-o, nu? Nu dau nume şi alte detalii, dar e prea tare. :)
- :))) Nu mă supăr, aştept să-l citesc.
Şi cam asta a fost. Discuţia a durat aproape o oră, dar am scurtat-o că nu prea avea sens să scriu tot şi nici cu memoria nu stau bine ca să reţin cu lux de amănunt. Mi se pare drăguţ că şi-a adus aminte de mine, fiindcă, din păcate, cu toată neruşinerea mea, eu nu mi-am adus aminte de ea. Oricum, ideea e că, îmi plac momentele astea când dau peste un prieten/o prietenă din trecut, sunt frumoase, ne ajută să ne punem viaţa în balanţă şi să vedem care la ce nivel a ajuns, ce a mai învârtit, cum o mai duce etc. de când nu ne-am mai întâlnit.
Şi eu mai am zile când răsfoiesc agenda telefonului şi mai sun pe unul, pe altul cu care n-am mai vorbit de ceva ani, sau urmăresc lista de messenger şi îi dau bună ziua cuiva cu care n-am mai vorbit de un car de timp. E bine să ne mai aducem din când în când aminte de cei cu care am interacţionat cândva, demonstrăm că ne pasă şi că nu i-am uitat, iar asta contează foarte mult. Ar trebui să ne aducem aminte mai des, ce-i drept, nu să aşteptăm să-şi aducă ei aminte de noi, dar faza este că ne izolăm prea mult în muncă, ne lăsăm copleşiţi de problemele de zi cu zi şi uităm să mai interacţionăm cu lumea, să comunicăm, să socializăm, iar toate astea le vom resimţi mai târziu când ne vom dori să fim căutaţi mai des şi să avem pe cineva alături cu care să schimbăm o impresie.
