Când auzeam piesa de început a serialului Renegade la tv mă opream din tot ce făceam în acel moment şi eram numai ochi şi urechi la tema serialului, melodia aia mi-a rămas adânc întipărită în minte şi nu ştiu dacă va dispărea de acolo prea curând. Renegade era serialul meu preferat iar Lorenzo Lamas era tizul meu. Idolul meu, eroul meu de atunci. Când începea un episod nu mă puteai mişca din faţa televizorului, acolo stăteam până ce se termina. Voi vă daţi seama că am ajuns să-mi las părul lung şi să-mi fac coadă numai ca să arăt ca el. Bine nu creştea el foarte repede, părul, dar cât să se poată face coadă era perfect. Aveam o coadă mică prinsă cu elastic şi tare mă mai ofticam că nu puteam avea şi eu coada lui Lorenzo Lamas din film. Apoi câte lucruri dădeam jos prin casă când intram în pielea lui Renegade şi începeam să dau din toate membrele imitând bătaia pe care le-o aplica el la băieţii răi. Şi chinezul ăla cu care era el îmi plăcea cum se bate, dar stilul lui Renegade era fabulos, inconfundabil şi încă n-am găsit un serial care să-l detroneze pe Renegade din ierarhia mea, iar eu am văzut destule seriale la viaţa mea, şi încă văd.

Am asteptat in zadar, in Ajunul Craciunului, venirea colindatorilor, a copiilor care, zgribuliti fiind de frig, sa racneasca din toti plamanii o colinda frumoasa, alta decat Dom’ dom’ sa-naltam sau Steaua sus rasare. Si sa primeasca bucurosi o prajitura, un fruct sau o bomboana. N-a fost asa, din contra, a fost exact pe dos. Colindatorii n-au fost mici, frig nu prea a fost, iar prajiturile le-au refuzat politicos multumindu-se cu o bancnota de un leu, de fructe nici n-au vrut sa auda. Ba, mint, a fost un grup de copii la colindat care se apropiau de 14 ani, doi la numar, atat. In rest alti doi calai mari care au bagat un dom’ dom’ sa-naltam de s-a zguduit scara. Astia m-au colindat pe mine, in Ajunul Craciunului 2009. Doua grupuri de doi copii. A mai sunat cineva la usa pe la ora 2 noaptea. Hai ba, voi nu sunteti intregi la cap, cum sa vi la colindat la 2 noaptea… Ma gandesc la cine m-a colindat si ma intristez. Nici unul nu parea sa cante pentru spiritul Craciunului, ci mai degraba pentru acei cativa lei pe care avea sa-i primeasca de la gazda. Tinerilor din ziua de azi, cei care mai merg la colindat sau udat, o fac numai pentru bani! Iar daca cumva gazda nu se ingaduie sa le dea bani si se aleg doar cu cozonaci si fructe, cand li se inchide usa vor avea o reactie acida la adresa gazdei: “Ce zgarcit ii asta, sa ma cac pe cozonacii lui”. Stiu foarte bine ce vorbesc, si eu am fost la colindat si am observat unele lucruri, doar ca spre deosebire de altii, eu eram super-mega fericit cand primeam cozonaci sau prajituri, luam cate doua-trei de la fiecare si ma opream pe scari sa le gust. Eram mort dupa prajituri, dulciuri, ca si acum de altfel. Pentru mine prea putin contau banii. As fi absurd daca as zice ca nu ma interesau deloc, erau vremuri grele si bani de buzunar nu prea primeam, asa ca erau bineveniti pentru sala de jocuri pe calculator sau multe dulciuri. Nu stiam ce altceva sa fac cu banii prin 2000, decat sa-mi iau dulciuri si sa-i dau la tanti de la sala de jocuri. Stateam la play-station cu zilele de banii aia. Ah, ce amintiri…

In ziua de azi la colindat se merge in haita, cu colegii de scoala, pe la familiile fiecaruia. Se sta cateva minute pe la fiecare si se porneste la urmatorul, si tot asa. Prea putini copii de scoala primara mai colinda, parintii nu vor sa-si lasa odraslele sa colinde nici macar in blocul unde locuiesc pe motiv ca e periculos afara. Cat de periculos poate fi in curtea interioara a blocului intrand dintr-o scara intr-alta in blocul unde toata lumea te cunoaste de cand erai in carucior? In generala am fost cu clasa la colindat in fiecare an, mergeam pe la fiecare, colindam, mancam prajituri, beam suc, le admiram bradul, aruncam si un ochi sub el sa vedem daca le-a venit mosul si plecam. Era fain ca toti eram din acelasi cartier si stateam aproape unii langa altii. Ce telefon mobil, ce alcool, ce internet?

Si banii. Toata lumea numai la bani se gandeste, chiar si copii cand merg la colindat. Asa rau am ajuns. E drept ca sunt vremuri grele, dar chiar si traditia colindatului trebuie sa insemne numai bani? Aseara, dupa ce au terminat colinda, vorba vine colinda ca era mai mult o lalaiala sonora, i-am servit cu prajituri, au pus amandoi capul in pamant si au refuzat. Am luat banii si am dat sa le impart, imediat au zambit si mi-au urat numai de bine. De unde ce concluzie sa trag, ca daca nu le dadeam bani imi blestemau pana si ziua cand m-am nascut?

Mama imi zicea: “tu mai ti minte cand mergeai tu la colindat cati copii veneau?”. Din pacate da, tin. Dar nu pot tot eu sa merg la colindat, am crescut, nu mai sunt copilul de altadata. Cine credeti ca primeste un cal batran ca mine la colindat? Colinda e pentru cei mici.

Asa cum zice VisUrat: Bine ca ne pastreaza tiganii traditiile. Ma rog, ei pastreaza tot de unde poate veni un ban cinstit fara prea mult efort. Pfoaa si cand ma gandesc ca vine revelionul… iar se umple piata de “cafenii” cu “hai baiatu’ nu-ti dau un pachet de petarzi”.

Am fost acolo, am fost dincolo, cu ea. I-am urmarit toata viata. M-am gandit ore-n sir la ea si i-am studiat mediul in care traieste, speciile cu care intra in contact, mancarea pe care o prefera, pasiunile ei, am studiat cam tot ce se putea studia la ea. Si totusi, n-am avut parte de rezultatele dorite. N-am avut destula bafta incat sa obtin ce am vrut.

Am fost atat de prost incat n-am fost capabil sa observ ce se afla in sufletul ei. N-am fost capabil sa deslusesc misterul din adancuri.

Voi ati deslusit vreodata misterul din adancuri? Pe intelesul tuturor, ce se gaseste in sufletul unei persoane!

Sentimentele pentru o persoana se afla adanc intiparite in suflet, iar pentru a le afla iti trebuie timp, mult timp si un pic de vigilenta. De ce vigilenta? Pentru ca atunci cand isi deschide inima pentru tine tu trebuie sa fi foarte vigilent ca sa observi ce sentimente are ea/el pentru tine.

Am crescut ca fiind singurul copil din familie, dar totusi au fost momente în viata când îmi doream un frate sau o sora cu care sa ma distrez, sa am cu cine discuta. Vroiam sa schimb doua vorbe cu cineva care ma întelege, cineva de aceeasi vârsta ca si mine. Când eram mic, asa de la 8 ani pâna pe la 12-13 am stat majoritatea timpului cu bona, o femeie în vârsta foarte de treaba care tinea foarte greu pasul cu mine si îi era greu sa ma urmareasca, mama fiind mai mereu plecata la munca. Eram tare neastâmparat pe atunci, n-am atâtea degete la mâini si la picioare câte lucruri am spart si am stricat, dar no, eram un copil, ce pretentii sa ai de la mine.

La televizor nu ma uitam decât la desene animate, iar internetul în vremurile alea era un vis, asa ca restul timpului mi-l ocupam cu tot felul de activitati care mai de care mai poznase. Ascunselea prin casa e doar una dintre ele. Tot timpul mi-l petreceam singur, asta pâna ce am început sa cunosc lumea de la bloc, pe restul copiilor.

Tot timpul am simtit lipsa unui frate sau a unei surori cu care sa-mi petrec timpul, dar am încercat sa trec peste aceste momente si sa-mi gasesc alte activitati care sa ma faca sa nu ma gândesc la acest aspect din viata mea. Daca nu s-a putut la momentul potrivit, asta e, a trebuit sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi singur la parinti. Si nu mi-a parut deloc rau. Când esti singur la parinti, ai garantate mai multe avantaje. Cel mai important avantaj pe care-l ai este ca esti mai mereu în centrul atentiei, al rudelor si mai ales al parintilor care se se îngrijesc de tine ca de ochii din cap. Un altul este ca ti se satisfac toate poftele, dulciuri, jucarii, mai târziu, componente pentru calculator, cd-uri cu jocuri, reviste cu jocuri, si mai târziu, masina, ajutor financiar, etc. Tot ce îti doresti ai sanse mari sa primesti atunci când esti singur la parinti. Marele dezavantaj pe care-l ai când esti singurul copil din familie este atunci când esti tras la raspundere pentru toate traznaile, nu mai poti da vina pe un eventual frate mai mic .

No, gata, hai ca am rememorat destule amintiri. Sa ne oprim aici.

Când vine vorba de activitatea mea pe internet sunt multe de spus. Am o gramada de amintiri placute si mai putin placute din acest mediu al online-ului. Una dintre cele placute e comunitatea prieteni.ro.

Cu totii am avut parte, în primele noastre zile cu internetul curgând în calculatorul de acasa, de acele momente în care luam cu asalt toate site-urile de socializare posibile. Zile, saptamâni întregi în care eram zi lumina pe câte-o comunitate din asta de prieteni, stând si adaugând comentarii în draci pe profilele persoanelor de sex opus. Replici celebre de agatat, gen: “ce faci pisi, un id de mess se poate?” sau “papusa, n-ai un id de mess?”, astea cu id-ul de mess erau cele mai celebre, dar nici in ziua de azi nu sunt lasate pe dinafara, doar ca acum parca sunt mai triste.

Prieteni.ro a fost primul site pe care m-am inregistrat de când m-am legat la reteaua cartierului. Internetul pe atunci era aur negru pentru mine. Ma uitam pe yahoo.com ca boul la poarta noua si nu stiam unde sa ma duc cu mouse-ul cu atâta scris în fata. Când vedeam pagini pline de reclame ma pierdeam cu totul. Faine vremuri.

Comunitatea prieteni.ro era mare pe atunci. Alaturi de portalul kappa, comunitatea softpedia si înca câteva comunitati, reprezenta internetul românesc pe atunci. Nu bloguri care apar ca ciupercile dupa ploaie astazi, nu sute de forumuri. Si asta se întâmpla prin 2003-2004. M-am înregistrat pe prieteni.ro pentru ca mi s-a parut o experienta misto. Vai, fete, agatat, id-uri de mess, combinatii. I-am tras si pe niste prieteni cu mine pe site, si am început sa combinam pe acolo, fete din Cluj si nu numai. Vrajeli, dume, replici de agatat de toate felurile. Cred ca noi eram cei mai tari de pe site-ul ala, faceam legea, cred ca nu e fata care sa nu aiba un mesaj de la noi. Cum? Pai noi aveam mai multe conturi. Eu aveam vreo 3, un prieten mai avea 3, altul inca 2. Daca vedeam ca apare un smecher care ne strica combinatia, imediat îl luam la pula, cu toate conturile din dotare. Însusi administratorul prieteni.ro ne-a trimis mesaje sa o lasam mai moale. Credeti ca ne pasa, nici vorba, noi continuam.

Ideea e ca au fost vremuri frumoase, ne-am si întâlnit cu câteva fete pe atunci. Uai mama ce fetee… Aveam lista de mess plina, ma conversam cu tipe din Arad, Timisoara, Bucuresti, Iasi, Constanta, chiar si cu una din Italia am ajuns sa ma conversez.

Acum au ramas doar conturile peste care au trecut anii si doar praful se mai aseaza peste ele. Numai pruncii de scoala primara mai stau pe site acum, si când ma uit ce replici de agatat au ma îngrozesc. Noi nu vorbeam pe atunci în stilul messenger, cu tz, k, poop, doolshe, dragutza, noi vorbeam normal.

Prin clasele I-IV am luat premii si mentiuni la greu, în fiecare an luam câte 2-3 premii. Cele mai frecvente erau pentru purtare, desen si religie. Da, râdeti cât vreti, dar eu macar am luat ceva diplome spre deosebire de altii.  Pe lânga diplomele frumos colorate care m-au facut mândru de mine pe atunci, mai primeam si câte o carticica ca premiu. Nu era cine stie ce, dar îmi aduc aminte ca întotdeauna m-am bucurat când primeam câte o carte si abia asteptam sa ajung acasa sa încep sa citesc din ea. Eram fericit si mândru în acelasi când stateam în fata clasei alaturi de ceilalti premianti iar restul colegilor ne aplaudau. Frumoase momente.

cls. a II-a

cls. a VII-a

În generala nu prea am avut ocazia sa iau prea multe premii, dar când am luat iarasi primeam carti pe lânga diploma. De data asta mândria era mare, premiul pe care ti-l înmâna diriginta se dadea în curtea scolii si trebuia sa iesi în fata când ti se striga numele. Si daca în clasa primara acordam mai multa atentie cartilor primite ca premiu, în generala nu mai eram atât de entuziasmat. Cartile le aruncam undeva prin biblioteca fara ca macar sa le rasfoiesc, iar diplomele le puneam frumos lânga celelalte. Totusi dupa câteva zile tot aveam sa încep sa citesc cartile primite, doar nu aveam sa le las în plata Domnului pe cine stie unde aruncate. Astea doua (foto) mi-au placut cel mai tare, cel putin Lassie cred ca am citit-o de vreo 3 ori, iar Popasuri australiene mi-a placut foarte tare. Eu fiind un tip caruia îi place geografia foarte mult.

La liceu nu am avut ocazia sa iau premii, deci nu intram în discutii.

Astazi am vazut multi elevi cu diplome si carti în mâna. Mi-am dat seama de ce dintr-o data s-a umplut Clujul de tineri îmbracati la patru ace si cu flori în mâna. S-a terminat scoala. Cei care nu prea au dat pe la scoli în timpul anului, au venit în ultimele zile sa recupereze si sa-si încheie socotelile cu profesorii, constinciosii si-au revendicat diplomele obtinute pe merit si într-un final toata lumea e multumita, unii ca au evitat corigenta, altii ca au încheiat scoala cu brio. A venit vacanta de vara si asta e tot ceea ce conteaza pentru ei. Chefuri în Bamboo, destrabalari pâna dimineata în discoteci si multe multe betii. C-asa-i în ziua de azi… Dar sa revenim la cartile oferite ca premiu la sfârsitul unui an scolar. Am si eu o curiozitate. Cartile alea primite le citeste cineva sau ajung doar într-o biblioteca în care doar praful e cel care le mai atinge? La ce dor nebun de citit au tinerii din ziua azi nu ma mai mira nimic.

Ce poate fii mai frumos dec