Tag Archives: aberatii nocturne
Cu mintea de acum aş fi făcut multe la 14 ani
Cred că şi voi la fel ca mine aveţi din când în când gândul acesta: dacă aş avea posibilitatea să dau timpul înapoi aş face-o cât să mă ducă cu câţiva ani înapoi să repar câteva greşeli, să fac ceva ce mi-a fost teamă prima dată. Numai că eu, în nemernicia mea, aş vrea să ajung în trecut cu mintea de acum! Adică să fiu în corpul puştanului de 14 ani, dar să am mintea de acum, să gândesc exact ca în momentul de faţă, aţi prins ideea, nu? Dau exemplu vârsta de 14 ani pentru că e vârstă mai, nu ştiu cum să-i zic, specială, ca să zic aşa. Ai ce mi-ar place să mi se întâmple asta, câte aş face, nici nu vă puteţi imagina! Aş începe să bifez toate activităţiile pe care regret acum că nu le-am făcut atunci, să mă ţin de fotbal poate, să merg constant la sală să pun şi eu nişte masă musculară pe mine, să fac tot felul de nebunii specifice vârstei de 14 şi multe altele care nu-mi vin acum în minte.
Un singur lucru nu aş face: nu m-aş apuca de fumat. Chiar dacă nu am pus niciodată o ţigară în gură, nu aş face-o nici dacă aş putea să dau timpul înapoi. E logic că din moment ce gândesc ca şi acum tot nu m-ar putea atrage ţigara. Ar trebui să mi se şteargă memoria ca să-mi încep cariera de fumător.
Aş avea multe de făcut dacă aş putea da timpul înapoi cu vreo 8 ani care să mă arunce cu mintea de acum în eu-la-14-ani. Şi cred că şi voi :D
Unde am ajunge dacă ne-am plânge toţi de milă?
Printre lucrurile care le urăsc cel mai tare, şi sunt câteva har Domnului, pe unele le-am expus şi aici pe blog, se numără şi plânsul de milă. Dumnezeule, cât pot să-i urăsc pe oamenii care nu fac altceva decât să se plângă din te miri ce motiv absolut bizar. Problemele pe care le auzi cele mai des sunt legate de viaţă: muncă, bani şi dragoste. Sfânta treime! Astea-s cele mai frecvent utilizate şi sunt exploatate la maxim. Un singur lucru am să le spun oamenilor ăstora: băi, oameni buni, încetaţi să vă mai plângeţi de milă pentru că nu interesează pe nimeni. Credeţi-mă, nimeni nu dă nici două cepe degerate pe supărările şi problemele voastre! Chiar dacă cel/cea căruia îi mărturisiţi dă impresia că îi pasă de problemele tale, în realitate nu dă doi bani pe ele. Încearcă să vă arate că-i pasă doar ca să nu vă rănească sentimentele, să vă acorde un pic de compasiune, încearcă să vă susţină ca şi prieten, dar în sinea lui îl doare-n bască de problema voastră. Chiar, nu aţi observat ceva ciudat la interlocutorul căruia vă destăinuiaţi, cum încerca el/ea să schimbe subtil subiectul? Dacă nu, chiar sunteţi chiori, iertaţi-mă că vă spun asta.
Nevasta sau iubita şi părinţii se exclud din start. Sper că v-aţi dat şi singuri seama de asta :D
Gândiţi logic, cine credeţi că are atâta timp liber încât să vă asculte problemele când fiecare are problemele lui cu care să se confrunte? Cine credeţi că va da doi bani pe păsurile voastre? Fiţi serioşi! Încercaţi să meditaţi asupra unei întrebări: dacă ne-am apuca cu toţii să ne plângem de milă unde credeţi că am ajunge, noi ca popor? Nu e o opţiune să te plângi că ce rău o duci, că nu ai bani, că nu ţi-a intrat salariul pe card, că Boc a tăiat salariile şi pensiile, că femeia sau bărbatul te-a lăsat, că nu ştiu ce şi nu ştiu cum. O opţiune ar fi să încerci singur să-ţi rezolvi problemele, fără să-i implici şi pe restul în ele, pentru că, repet, nimeni nu dă doi bani pe problemele voastre, toţi au problemele lor la care să se gândească nu le mai arde de altele.
Refuz să mă plâng când am o problemă. Refuz să-i fac părtaşi la păsurile mele pe cei care mi-s mai apropiaţi (prieteni, colegi, amici). Refuz să-mi plâng singur de milă. Încerc să privesc lumea relaxat şi calm, fără nervi şi frustrări. Şi eu am frustrări interioare, ca orice om de altfel, dar mi le controlez şi le ţin doar pentru mine pentru că nu vreau să-i obosesc pe cei de lângă mine cu ele fiindcă ştiu clar că nici mie nu mi-ar plăcea să mă obosească alţii cu problemele lor. Să nu ne obosim reciproc, vă rog, că mai câştigaţi suntem.
Sunt naşpa dacă n-am avut niciodată coşmaruri groaznice?
Citind una alta pe internetul ăsta mare, mai dau de câte o chestie care mă pune serios pe gânduri. Unul din acele lucruri care m-am făcut să am un moment de gândire sunt coşmarurile şi visele. Deci vă spun foarte sincer, că nu am ce să ascund aici, n-am avut niciodată coşmaruri! De când mă ştiu nu m-am trezit o dată ud leoarcă din cauza vreunui vis mai horror. Şi vorba aia, dacă io nu mă uit la filme horror atunci nu ştiu cine se uită… Am auzit pe la multă lume, ai ce coşmar sinistru am avut, tot eram ud dimineaţă… Eu nu am avut niciodată cum să zic, stai să-l auzi pe al meu, era mai groaznic… nu am avut parte de vreun coşmar odios. De obicei când dorm, dorm nu mă joc de-a somnul, dorm buştean şi pot cădea bombele că nu mă trezesc.
Singurele coşmaruri pe care le am sunt nesemnificative, care se pierd în adâncul somnului. Eu vorbesc de alea strong care te fac să te zvârcoleşti în pat si îţi provoacă nelinişte.
Dar când vine vorba de vise faine pot scrie un roman întreg fiindcă am avut vise din belşug. De la bani, vilă pe o plajă în Malibu, femei, lamborgini, merţane şi până la rolul de salvator într-un vis ce avea loc sfârşitul lumii, am avut de toate, nu am dus lipsa de nimic. Dar să lăsăm aberaţiile şi să trecem la adevăratul motiv pentru care am scris treburile astea.
Am citit diverse articole în care se spune că aşa cum ţi-s visele, aşa ţi-e şi viaţa. Dacă ai numai vise plăcute, înseamnă că viaţa ta e perfectă, lipsită de griji, totu-i roz, nu te dau banii afară şi nici nu umbla femeile după tine, dar ai conştiinţa împăcată. Când ai parte numai de coşmaruri noaptea înseamnă că viaţa ta e anostă, plină de griji şi nu prea perfectă. Corectaţi-mă dacă greşesc undeva, dar eu asta am înţeles din toate treburile alea psihologice.
Tu de ce ai parte mai mult, coşmaruri sau vise plăcute din care să nu-ţi doreşti să te trezeşti?
Oare ce ne-am face fără curent?
Ştiu că e o întrebare prostească, cum ce ne-am face fără curent, ce întrebări pot să pun şi io câteodată, ne-am tâmpi de-a dreptul… Fără acces la informaţie şi izolaţi de civilizaţie ar fi un fel de iad mai micuţ, dar cu care ne-am obişnui în timp. Primele zile ar fi mai grele, până ne acomodăm, dar după aia cred că nici nu am mai simţi lipsa curentului. Chiar dacă principalele aparate din casele noastre funcţionează cu curent şi fără ele am fi pierduţi. Centrala, calculatorul, televizorul, frigiderul, maşina de spălat şi cea mai importantă, lumina, tot ne-am descurca cumva.
Stând io aşa în întunecimea camerei admirând tavanul, gândindu-mă la nemurirea sufletului şi aşteptând să revină curentul (da, în anul 2010 încă mai cade curentul în România. în prea frumosul cartier Grigorescu de vreo două luni tot cade în fiecare noapte. am ratat vreo 3 turnee de poker din cauza asta, şi nu erau turnee simple de câţiva dolari). Aşteptarea a durat vreo 10 minute timp în care am stat şi m-am gândit cât de esenţial e curentul ăsta în viaţa noastră şi ce bine ar fi dacă ne-am lipsi de el. Nu, serios vorbesc, nu ar fi mai bine dacă nu am avea curent, ia ziceţi voi? Cât de bine ne-am simţi fără să ne enervăm la tv, să ne distrugem ochii şi să ne pierdem timpul, unii cu folos alţii inutil, la calculator. Cititul la lumânare ar deveni principala activitate de ocupare a timpului liber. Bine, odată cu “distracţia” asta vin şi problemele, hainele spălate de mână, mâncarea ţinută la rece pe balcon sau într-o cămară. Dar ce, credeţi că părinţii şi bunicii nu s-or descurcat şi fără curent, învăţând la lumânare? Eh nu.. şi încă cum. Nu se moare fără curent.
Noi când eram mici şi ne prindea căderea curentului în casa unuia dintre noi jucam baba oarba sau mâtză. Voi ce făceaţi?
Ia hai să facem un exerciţiu. Care e primul lucru care îţi vine în cap să-l faci dacă ar trebui să stai o zi fără curent, ce ai face în ziua aia în casă, nu afară?
