De obicei îmi trebuie mult până să mă emoţionez şi totodată să mă întristrez, căci după părerea mea sunt două tipuri de emoţii: cele care se nasc din sentimente şi tristeţea. Cum de sentimente nu vorbesc şi n-am să vorbesc public niciodată, rămâne tristeţea. Un singur lucru există, în afară de familie, care-mi declanşează coarda sensibilă: bătrânii, dar nu orice fel de bătrâni, nu ăia aroganţi din autobuz, ci ăia amărâţi, care trăiesc dintr-o pensie mizerabilă de 300 de lei şi totuşi îşi permit să se mai răsfeţe, o dată pe an, cu câte o banană, portocală, piersică sau ciocolată. Victimele guvernului incompetent Boc-Băsescu.

De fiecare dată când văd câte o bătrânică sau bătrânel amărât pe stradă mă întristez. Le citesc deznădejdea şi tristeţea în ochi. Simt că omul ăla a ajuns bătaia de joc a societăţii în care trăim, a guvernului, a chiorului care conduce această ţară şi nu mă pot abţine să nu-i mai dau o muie în gând lui Băsescu şi Boc numai pentru că le-a trecut prin mintea lor bolnavă să scadă pensiile la oamenii ăştia care au cotizat ani buni la stat.

Ieri am văzut o bătrânică, se vedea că era amărâtă, cu nişte haine destul de jerpelite pe ea, care se sprijinea într-un baston şi mânca o banană, cu atâta poftă încât mi s-a făcut milă. Milă în ce hal a ajuns. Vă spun cu toată sinceritatea, imaginea respectivă mi-a întristat toată ziua. Femeia, săraca, a ajuns într-un asemenea hal încât să-şi permită o singură zi pe an luxul de a mânca o banană. Reţineţi, o singură banană. Am văzut-o eu când a cumpărat-o de la magazin cu 5 minute mai devreme. Nu părea genul de persoană care să-şi permită să-şi cumpere banane în fiecare zi sau lună, probabil avea o pensie mizerabilă din care jumătate îi dă pe medicamente şi cealaltă jumătate pe utilităţi şi cheltuieli. Cu ce rămâne îşi mai ia o pâine, un salam şi, din când în când, ceva bun.

Nu pot să explic chimia tristeţii pe care o resimt când văd bătrânei amărâţi, probabil neavând prilejul să petrec timpul cu bunicii mei, pe toţi bătrâneii pe care îi văd aşa mai amărâţi, mă gândesc că dacă mi-ar fi fost bunic/ă… de la 5 ani nu mai am bunici, din nicio parte :( Sau pur şi simplu aşa sunt eu construit, să fiu mai milos.

În concluzie, nu vă abandonaţi bunicii în singurătate, pentru că e cel mai urât mod de a-i trata. Bucuraţi-vă de ei şi de înţelepciunea lor, alţii nu sunt aşa norocoşi ca voi…