Pacifismul albinelor

Încerc să gonesc o albină afară din cameră. Nu ştiu pe unde a intrat şi nici de ce, dar e atât de mare încât îţi dă fiori. O fi vreun general ori comandat de oaste care a greşit drumul şi s-a pierdut de camarazii săi, sau e chiar matca care a ieşit pe teren. Nu ştiu dacă a intrat aici cu gânduri de pace, dar nu vreau să risc, aşa că păstrez distanţa, nu vreau să am de-a face cu ea. Nu mă apropii la mai puţin de 2 metri fiindcă acul cu care se apără e jumate cât ea şi nu mă văd bine dacă se gândeşte să-l folosească pe mine, în cazul în care crede că sunt un duşman care atentează la integritatea sa personală. I-am deschis geamul şi încerc să o conving cu vorba bună, ca să nu recurgem la violenţă. Nu vrea. Se tot învârte în cerc parcă ar fi ajuns la sticlele cu ţuică de prune din cămară. Îi arăt calea spre ieşire, florile de afară aşteaptă să fie fotosintetizate. Ce mai aştepţi? Pleacă odată şi nu-mi da emoţii! Nu am de gând să stau cu frică toată ziua! Zboară în mătca, albină nenorocită! Şi a zburat spre ieşire. Nu ştiu ce a convins-o să iasă, dar cred că ultima frază i-a pus capac. Sper doar să nu se întoarcă cu camarazii de luptă şi se înceapă ofensiva. Pentru când vor veni, voi fi pregătit. Nu ştiu dacă raid-ul e bun şi pentru albine, dar merită încercat.

Am prins oroare de albine de când una şi-a încercat acul pe mine. Aveam vreo 12 ani. Nu mai ştiu în ce zonă a corpului m-a împuns dar ştiu că a durut al naibii de rău şi am avut o umflătură tare urâtă. Nu vă doresc să aveţi de a face cu o albină. Mai ales dacă o provocaţi. Eu am vrut să o prind, să o pun într-o cutie şi să mă distrez. Soarta a făcut ca albina să fie mai agilă ca mine şi a ieşit ce a ieşit.

Albinele sunt paşnice, dar şi când le provoci ai dat de dracu. Dacă o albină îşi pune în gând să înţepe pe cineva, fi sigur că-l va înţepa. Chiar dacă asta înseamnă să-şi dedice viaţa. Va muri pe câmpul de bătălie ca un erou naţional. Fraţii şi surorile ei îi vor aduce un ultim omagiu, iar nepoţii îşi vor aduce aminte de mătuşa lor ca fiind un erou pentru comunitate. A servit stupul cu preţul vieţii.

Apropo, cum deosebeşti o albină mascul de o albină femelă? Parcă toate albinele sunt femele şi trântorii sunt masculii, adică ăia care stau cu acul în sus. Eu aşa reţin de la biologie. Dar viespii ce îs?


De ce regret că n-am rămas anonim?

Până prin 2008 am fost un ilustru anonim pe internet, aşa ca mulţi comentatori de bloguri şi cititori de libertatea, nu mi-am expus numele şi pozele absolut pe nicăieri. Am rămas în umbră, şi mi-a fost bine aşa multă vreme. Tot ce aveam în materie de poze uploadate erau în format mic sau foarte învechite, aşa că nu-mi făceam griji că cineva m-ar putea recunoaşte pe stradă, mai ales că eram şi sub un nickname. Eram foarte sceptic şi nu eram unul din cei care să fie de acord cu publicarea pozelor personale pe internet. Am avut grijă să nu mă expun prea mult, dar de prin 2009 am schimbat foaia. Am început să scot mai mult capul din abisul anonimatului, să-mi afişez mufarina şi să defilez cu numele meu din buletin prin www. Am zis, ce naiba, n-am nimic de pierdut dacă folosesc numele meu adevărat şi plus de asta, dacă nu-mi folosesc numele şi adevăratul chip probabil se va credea că mi-i ruşine de cum arăt ori cum mă cheamă. Ceea ce e total eronat. Cum m-a dat Domnu’ aşa sunt, de ce să încerc să par cine nu sunt?! Aşa că, pe orice pagina de net unde se cere înregistrare îmi folosesc adevărata identitate (facebook, twitter şi alte reţele sociale). Aici am luat în calcul şi creşterea brandului personal. Odată cu ieşirea din anonimat am început să dau curs invitaţiilor la blogmeet-uri, unde am întâlnit oameni faini şi deschişi care pot fi oricând o companie plăcută, lucru care m-a ajutat să privesc dincolo de graniţele netului şi să exclam cu tărie: chiar există viaţă în afara internetului.

Totuşi am început să am o urmă de regret din cauza asta. Uneori nu sunt absolut convins că am făcut alegerea cea mai bună când am iesit de sub mantia anonimatului şi m-am expus public într-un mediu la care au acces milioane de oameni. Dacă aş fi rămas anonim, nimeni nu ar fi ştiut cine sunt şi cum arăt. Riscul să fiu înjurat sau luat la mişto era mai mic, aproape inexistent, nu ca şi acum când 1 din 10 persoane care intră pe blog nu e sănătos dacă nu mă ia la mişto sau nu mă înjură. Anonimul de internet nu are de ce să-şi facă griji când merge pe stradă, nu-l cunoaşte nimeni şi nu ştie nimeni că el scrie pe gigipistolaru.ro sau că lasă comentarii pe libertatea. Dacă aş fi rămas anonim nu trebuia să am grijă ce scriu pe blog fiindcă s-ar putea să citească ceva cunoscuţi de-ai mei. Puteam fi mai acid în unele articole. M-ar fi durut la doi metri în spate despre ce cred unii legat de blogul meu şi de presupunerile pe care le fac la adresa mea. Pe scurt, n-aş avea grija zilei de mâine, când trebuie să te gândeşti: mă, dacă scriu asta, cineva s-ar putea să se supere; dacă scriu asta nu o să-i placă lui Gogu; dacă scriu asta, nu-i va plăcea Biancăi, ş.a.m.d.

Ia ziceţi-mi voi, cum credeţi că e mai bine, să fi anonim sau să defilezi în online cu adevărata ta identitate? Şi aici mă refer la poze, nume şi tot tacâmul?


Repere, repere

Ca să pot ajunge la o destinaţie eu am nevoie de multe repere fiindcă nu reţin numele străzilor, nu ştiu decât denumirea marilor străzi şi bulevarde, restul celor cu nume de pictori, scriitori şi alţi indivizi sunt total necunoscute pentru mine. Poţi să mă împuşti şi nu ştiu să-ţi zic pe ce stradă se află liceul Bălcescu de exemplu, dar ştiu că se află lângă piaţa Mihai Viteazu. N-am calitatea asta de taximetrist de a şti pe dinafară fiecare străduţă din oraş după numele ei. Unii o au şi nu sunt taximetrişti, eu nu mă număr printre ei. Degeaba îmi zici, ne vedem pe strada X, la ora Y, eu nu o să-mi dau seama never-ever unde vine strada aia, decât dacă îmi zici că e lângă o altă stradă mare, dar dacă mă iei cu explicaţii, într-un final o să mă vezi coborând din taxi la ora stabilită. Poţi să mă înjuri cât vrei că am dat banii pe taxi când tu mi-ai explicat foarte clar cum să ajung acolo, o să vorbeşti singur.

Dacă-mi zici strada prof. Cutărică Zugrav e ca şi cum i-ai zice surdului că orbul se uită la el. Eu fără repere clare sunt pierdut. Dacă nu-mi zici că strada respectivă e lângă catedrală ori magazinul Sora, ori orice altă clădire recunoscută din acest oraş, atunci n-am făcut nimic amândoi. Îi invidiez pe oamenii ăia care zic: o, strada lui dorel, simplu de ajuns acolo (asta cu toate că e o străduţă mică printre blocuri). Faci stânga, apoi dreapta de la intersecţie, o iei tot înainte, apoi iar stânga şi ai ajuns. La mine nu merge cu explicaţii deastea, simple în opinia ta, ori îmi dai un reper clar cum să ajung acolo ori iau taxiul şi tot ajung pe strada aia, fără să mă obosesc să întreb 30 de oameni şi să dau alte 10 telefoane până ajung.

Chiar dacă am nevoie de repere, nu m-am rătăcit niciodată în Cluj-Napoca şi am ajuns la timp la orice întâlnire, ba chiar ajung întotdeauna cu câteva minute înainte. Mereu am găsit soluţia perfectă de a ajunge la destinaţie la ora stabilită.


Cu abonamentul orange vorbesc în internaţional fără taxe suplimentare

Abonamentul orange de 7 euro pe care îl posed de câţiva ani buni are acelaşi număr de când am pus prima dată mâna pe telefon şi până în ziua de azi, aceleaşi 70 de minute naţionale. Îmi ajunge, la cât vorbesc eu la telefon e mai mult decât suficient. Bine, dacă chiar am nevoie şi vreodată îmi vine brusc cheful de a sta la poveşti pe tel, am şi o cartelă prepay, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Revenim la abonament. Nu ştiu cum se face că, de fiecare dată când vorbesc internaţional de pe abonament îmi ia din minutele naţionale şi nu am deloc cost suplimentar atâta timp cât euro credit există. Vorbesc cam o dată la două luni în internaţional, vreo 15-30 minute, şi niciodată nu am plătit cost suplimentar pentru asta. Nu pot deloc să explic fenomenul, dacă e vreo eroare sau e ceva normal. În contract nu e stipulat deloc cum că aş avea minute internaţionale incluse pentru acest tip de abonament.

Oare ar fi cazul să mă îngrijorez şi să merg la un orange shop să mă interesez de ce e aşa sau să îmi văd de treaba mea şi să mă bucur că m-am putut conversa internaţional fără taxe suplimenare?


Aş da un jaf la librărie, de plăcere

Vreau să vă spun că eu sunt un fan declarat al librăriilor, în special a librăriei Universităţii, din centrul Clujului, iar când mă aflu prin zonă, nu pot să mă abţin fără să nu intru să văd ce a mai apărut nou şi cum stau preţurile. De câţiva ani buni calc pragul librăriei respective şi de fiecare dată ies cu zâmbetul pe buze. Dacă aş lăsa de la mine mi-aş da toate economiile pe multe din cărţile prezente acolo. Îmi place la nebunie să mă învârt printre rafturi, să iau o carte în mână, să-i citesc rezumatul de la sfârşit, să mă uit la preţ, să vreau să mi-o cumpăr şi să o pun la loc fiindcă nu dispun de atâtea fonduri. Nu toate cărţile îmi stârnesc interesul, ar fi culmea, doar unele, cele care au un titlu promiţător şi un rezumat pe măsură. Şi în timp ce mă plimb printre rânduri, văd un titlu, iau cartea, o frunzăresc – verdictul: îmi place, văd alt titlu – şi asta îmi place, şi tot aşa, până ce mă decid să plec pentru că prea mă amăgesc singur. Aproape o oră petrec în incinta librăriei… o dată chiar am stat 45 de minute să mă gândesc ce carte să cumpăr, aveam de ales dintr-o listă lungă din diferite domenii. Până la urmă tot nu am luat nimic pe motiv că n-am putut să iau una şi să nu iau alta. Mereu zic că vin într-o bună zi şi-mi iau atâtea cărţi de să nu mai am probleme o vreme cu cititul, încă n-a venit ziua aceea. Probabil că vei zice acum, da, bine, mă, da de ce nu ţi-ai luat o carte şi data viitoare ţi-o iei pe cealaltă? Da tu crezi că m-am putut hotărî pe moment? Eu sunt un nehotărât din naştere, mă decid extrem de greu când găsesc două lucruri care-mi plac, şi până la urmă tot sfârşesc fără nimic. Aşa-s io, ce să-i faci!

Dacă m-aş lua după imaginaţia mea extrem de bogată, aş da jaf la librărie numai pentru a lua acele cărţi care-mi stârnesc un dram de interes, aşa, de plăcere. Nu-mi trebuie bani, muzică, filme sau componente PC, numai cărţile interesante. Şi le-aş mai lăsa şi un bilet în care le prezint scuze angajaţilor fiindcă le-am spart magazinul, pretinzând că am făcut-o pentru o cauză nobilă.


Spaţiu de susţinere gratuită


Powered by WordPress | Designed by: wordpress themes free | Thanks to Find Free WordPress Themes, wordpress themes 2012 and WordPress Themes
e-advertising - www.articole-sponsorizate.ro