Avem cont, da’ n-avem poze pe facebook

Uneori am impresia că trăiesc într-o lume de ciudaţi unde, evident, eu sunt excepţia. Astăzi vorbim din nou de facebook, dar nu la modul serios, despre statistici, câţi bani face, de ce e musai să ai cont şi de ce nu, and other social media trends, ci despre o treabă pe care am observat-o recent, şi cred că şi voi, în timp ce săream dintr-un like în altul. Şi anume: utilizatorii fără poză. E plin site-ul de ei. Unii care şi-au făcut cont pentru că e la modă, au auzit ei pe la tv discutându-se de site-ul ăsta ca fiind mai tare ca hi5 şi s-au gândit să vadă ce-i cu el. Au început să joace farmville la greu, adaugă preteni în listă, trimit gift-uri, dau like-uri, comment-uri, da’ nu şi-ar adauga o poză cu ei nici de-al dracului. De ce oare?

Care-i şmecheria aici. Să ai cont pe un site care se vrea a fi unul de socializare şi unde toată lumea are poză, iar tu să te încăpăţânezi să continui să stai cu profilul fără măcar una. Atunci de ce te-ai mai înregistrat dacă nu pui poze pe el? Puteai lejer să stai şi fără feisbook că nu aveai nimic de pierdut.

După mintea mea, zic că sunt două motive pentru care aceşti oameni nu-şi pun poze deşi la înregistrare şi-au trecut numele lor real, aşa cum era normal. Presupunem că, ori li ruşine de cum arată şi n-au curajul să îşi pună o poză cu ei, pe motiv că, “dacă mă recunoaşte cineva pe stradă (lol?), ori nu vor nici în ruptul capului să-i cunoască lumea, de unde rezultă că şi-au făcut contul la mişto, de curiozitate. Ceea ce mi se pare o mare prostie, să te înregistrezi doar să vezi cum e şi să nu vrei să ai parte de un pic de vizibilitate, adică să te alegi şi tu cu ceva din toată activitatea asta. Că doar ăsta e şi scopul acestui colos pe online, şi în general a site-urilor ăstora de socializare, să ne facem prieteni, să avem cu cine ieşi la o băută când n-avem cu cine. Să ieşim din anonimat, să ne cunoască şi pe noi lumea. Greşesc?


Nu există om mai gratargiu ca mine

*era să zic gagiu, da’ m-am abţinut :))

Un singur om există în ţara asta care şi-ar risca viaţa pentru o cauză nobilă, aceea de a face nişte grătărele şi nişte mititei de Oscar. Io-s ăla.

Văzut-am la don’ chinezu un concurs dedicat bloggerilor care are ca premiu un prea frumos grătar desprins parcă dintr-o poveste cu prinţi şi prinţese. Citind articolul şi ce trebuie să fac pentru a câştiga premiul, mi-am adus aminte că am cu ce mă lăuda la capitolul grătăreală. Momentul kodac în care am fost surprins la un 1 mai muncitoresc la pădure, când, vă vine să credeţi sau nu, am făcut pe bucătarul, îmi e martor. Da, am prăjit cartofi prăjiţi, grătare şi mititei de m-am afumat mai rău ca un porc. Dar a meritat, fiindcă au ieşit nişte grătare de nota 10. Şi nu o zic numai eu, ar fi chiar culmea să mă laud singur, o spun şi tovarăşii cu care am fost. Din moment ce nici unul nu a dat colţu’ şi nu a resimţit vreo durere abdominală după ce a îngurgitat grătarele făcute de mine înseamnă că n-am muncit degeaba. Am avut ceva de lucru fiindcă ustensilele nu erau dintre cele mai bune. M-am străduit şi într-un final a ieşit ce am vrut.

Dar ce rost are s-o dau în poveşti grătăreşti când voi aşteptaţi să mă vedeţi în toată splendoarea (care nu există) asudând din greu pentru a întreţine un foc bezmetic.


Toamna se numără…

Studenţii. Câţi au mai rămas, cine a retrogradat, cine a promovat, cine luptă pentru baraj.

Restanţele. Câte au fost, câte sunt şi câte mai rămân.

Zilele până la următoarea vacanţă.

Orele până la Anul Nou.


Un bugetar şi Emil Boc

Sună un bugetar pă la 2 noaptea, foarte revoltat de altfel, la Emil Boc şi-l întreabă:
- Emile, dormi?
- Normal că dorm, ce altceva aş putea să fac la ora asta?
- A ce mă bucur că dormi, fi-ţ-ar somnu al dracului! Io muncesc futuţi morţii mă-tii.
- Da’ cine-i la telefon?
- Unul din bugetarii cu 25% salar mai mic pe care l-ai chinuit matale ca să aibă domna Udrea bani de un nou gipan.

Scuze, da’ nu m-am putut abţine :))


Prea multă seriozitate strică

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie unul îmi plac oamenii zâmbitori, glumeţi, cu un simţ al umorului bine dezvoltat. Urăsc să văd prea multă seriozitate pe chipurile oamenilor. Nu, n-am nimic cu a fi serios în situaţii limită, când se împute brânza la lucru de exemplu, dar nu fi serios tot timpul, 24/24, că prea multă seriozitate strică, chiar şi la frumuseţe poate. Dacă eşti prea serios/ă rişti să faci riduri şi nu dă bine la look-ul personal. Zâmbeşte, fii happy şi nu afişa în public o faţă de criminal.

Am o vecină în bloc de-o vârstă cu mine, drăguţă, forme apetisante, studioasă, devreme acasă, dar cu un singur defect: este prea serioasă! prea, prea serioasă! Io cel puţin n-am văzut-o pe fata asta să zâmbească o dată măcar, şi, vorba aia, suntem vecini de când eram în scutece. De vorbit cu ea nu poţi, număr pe degetele de la o mână de câte ori ne-am conversat. Te sperie pur şi simplu de cât de serioasă pare. Atâta încrâncenare apare pe chipul ei gingaş parcă ar vrea să te ucidă cu sânge rece dacă încerci să i te adresezi.

Nu cred că trebuie să explic cum arată seriozitatea pe feţele oamenilor, nu?


Spaţiu de susţinere gratuită


Powered by WordPress | Designed by: wordpress themes free | Thanks to Find Free WordPress Themes, wordpress themes 2012 and WordPress Themes
e-advertising - www.articole-sponsorizate.ro