Un singur om există în ţara asta care şi-ar risca viaţa pentru o cauză nobilă, aceea de a face nişte grătărele şi nişte mititei de Oscar. Io-s ăla.

Văzut-am la don’ chinezu un concurs dedicat bloggerilor care are ca premiu un prea frumos grătar desprins parcă dintr-o poveste cu prinţi şi prinţese. Citind articolul şi ce trebuie să fac pentru a câştiga premiul, mi-am adus aminte că am cu ce mă lăuda la capitolul grătăreală. Momentul kodac în care am fost surprins la un 1 mai muncitoresc la pădure, când, vă vine să credeţi sau nu, am făcut pe bucătarul, îmi e martor. Da, am prăjit cartofi prăjiţi, grătare şi mititei de m-am afumat mai rău ca un porc. Dar a meritat, fiindcă au ieşit nişte grătare de nota 10. Şi nu o zic numai eu, ar fi chiar culmea să mă laud singur, o spun şi tovarăşii cu care am fost. Din moment ce nici unul nu a dat colţu’ şi nu a resimţit vreo durere abdominală după ce a îngurgitat grătarele făcute de mine înseamnă că n-am muncit degeaba. Am avut ceva de lucru fiindcă ustensilele nu erau dintre cele mai bune. M-am străduit şi într-un final a ieşit ce am vrut.

Dar ce rost are s-o dau în poveşti grătăreşti când voi aşteptaţi să mă vedeţi în toată splendoarea (care nu există) asudând din greu pentru a întreţine un foc bezmetic.

Nu mă învinge pe mine un amărât de foc. Io când fac focul, apoi îl fac nu mă joc. Ca dovadă că nu mi se stinge niciodată. Când dă semne de oboseală imediat îi dau gaz şi nu-l las să respire nicio clipă.

Observaţi vă rog cu câtă migală pun lemnele pe foc, cu câtă atenţie şi grijă mânuiesc paleta şi în ce condiţii îmi desfăşor activitatea. No, nu mi-ar prinde mie mai bine un grătar Utah la care nu trebuie să mă chinui cu aplecatul să-mi rup şalele?

Observaţi cât de atent sunt la detalii! La un grătar orice detaliu contează şi un bun gratargiu ştie că, asemeni vânătorului, nu trebuie să-ţi scap prada din ochi niciodată, la fel ca pescarul undiţa.

Dacă acest blog chiar va câştiga grătarul Camping Grill, rămâne de văzut. Totul depinde de ce zice juriul. De acum suntem la mâna lor şi ne agăţăm de firicelul oricărei decizii favorabile nouă.

Dacă e cineva care merită grătarul, io-s ăla.

Restanţele. Câte au fost, câte sunt şi câte mai rămân.

Zilele până la următoarea vacanţă.

Orele până la Anul Nou.

Scuze, da’ nu m-am putut abţine :))

Am o vecină în bloc de-o vârstă cu mine, drăguţă, forme apetisante, studioasă, devreme acasă, dar cu un singur defect: este prea serioasă! prea, prea serioasă! Io cel puţin n-am văzut-o pe fata asta să zâmbească o dată măcar, şi, vorba aia, suntem vecini de când eram în scutece. De vorbit cu ea nu poţi, număr pe degetele de la o mână de câte ori ne-am conversat. Te sperie pur şi simplu de cât de serioasă pare. Atâta încrâncenare apare pe chipul ei gingaş parcă ar vrea să te ucidă cu sânge rece dacă încerci să i te adresezi.

Nu cred că trebuie să explic cum arată seriozitatea pe feţele oamenilor, nu?

Personal, nu mi-am pus niciodată întrebarea ce mă inspiră. Pentru mine, ca blogger, inspiraţia e foarte esenţială, dar nu există ceva anume care să mă inspire. Totul vine de la sine putere, fără să o stimulez în vreun fel. Pur şi simplu mă inspiră viaţa. A mea evident, doar nu a vecinului. Tot ceea ce fac în viaţă, fac cu un scop, să asimilez cunoştinţe noi în domenii diferite, să mă bucur de succes. Mă inspiră absolut totul. Găsesc o fărâmă de inspiraţie în tot, cărţi, texte, filme, speech-uri, show-uri tv.

Viaţa în sine poate fi inspiraţională, părerea mea. Pe tine ce te inspiră în lumea asta? Şi tu eşti caz special ca mine care te inspiră viaţa în general?

Aşa îmi reîncarc eu bateriile. După o ieşire la aer mintea-mi funcţionează din nou la capacităţi maxime.

Nu acelaşi lucru pot să spun despre somn. Somnul nu mă ajută deloc să-mi reîncarc bateriile. Eu dorm doar noaptea, când se doarme, ziua niciodată. Merg pe principiul, o viaţă am şi pe aia s-o dorm…

Voi cum funcţionaţi cel mai bine? Cum vă reîncărcaţi bateriile?

De fiecare dată când văd câte o bătrânică sau bătrânel amărât pe stradă mă întristez. Le citesc deznădejdea şi tristeţea în ochi. Simt că omul ăla a ajuns bătaia de joc a societăţii în care trăim, a guvernului, a chiorului care conduce această ţară şi nu mă pot abţine să nu-i mai dau o muie în gând lui Băsescu şi Boc numai pentru că le-a trecut prin mintea lor bolnavă să scadă pensiile la oamenii ăştia care au cotizat ani buni la stat.

Ieri am văzut o bătrânică, se vedea că era amărâtă, cu nişte haine destul de jerpelite pe ea, care se sprijinea într-un baston şi mânca o banană, cu atâta poftă încât mi s-a făcut milă. Milă în ce hal a ajuns. Vă spun cu toată sinceritatea, imaginea respectivă mi-a întristat toată ziua. Femeia, săraca, a ajuns într-un asemenea hal încât să-şi permită o singură zi pe an luxul de a mânca o banană. Reţineţi, o singură banană. Am văzut-o eu când a cumpărat-o de la magazin cu 5 minute mai devreme. Nu părea genul de persoană care să-şi permită să-şi cumpere banane în fiecare zi sau lună, probabil avea o pensie mizerabilă din care jumătate îi dă pe medicamente şi cealaltă jumătate pe utilităţi şi cheltuieli. Cu ce rămâne îşi mai ia o pâine, un salam şi, din când în când, ceva bun.

Nu pot să explic chimia tristeţii pe care o resimt când văd bătrânei amărâţi, probabil neavând prilejul să petrec timpul cu bunicii mei, pe toţi bătrâneii pe care îi văd aşa mai amărâţi, mă gândesc că dacă mi-ar fi fost bunic/ă… de la 5 ani nu mai am bunici, din nicio parte :( Sau pur şi simplu aşa sunt eu construit, să fiu mai milos.

În concluzie, nu vă abandonaţi bunicii în singurătate, pentru că e cel mai urât mod de a-i trata. Bucuraţi-vă de ei şi de înţelepciunea lor, alţii nu sunt aşa norocoşi ca voi…