Category Archives: De neinteles
De ce nu se promovează Mamaia Copiilor?
Stau şi mă uit la tv, încercând să mă refac fizic după fotbal. Cum n-am ce să văd interesant, că de filme date şi redate a ‘enşpea oară sunt sătul, dau pe TVR. Acolo rulează concursul “Mamaia Copiilor”, practic singura competiţie muzicală dedicată copiilor. Singura. Nu sunt eu fan muzică, n-am nicio tangenţă cu domeniul ăsta, dar dacă aş mai avea odată ocazia să fiu din nou copil, m-aş înscrie la Mamaia Copiilor. Vă jur. Şi vă spun şi de ce. Pentru că nu există copil căruia să nu-i placă să fie în centrul atenţiei. Să aibă mama, tata, bunica, bunicul încă un motiv cu care să se laude prin vecini cu odorul lor. M-aş pregăti ore, zile, săptămâni, luni la rând pentru acest debut în muzică. Poate că n-aş avea o voce de excepţie, dar cu un antrenament riguros şi lecţii de muzică sigur nu m-aş face de râs. M-aş strădui, aş da tot ce am mai bun din mine, aş pune pasiune şi aş sorbi din paharul cu celebritate în alea câteva minute. Şi sigur nu s-ar face nimeni de râs dacă ar fi în locul meu, pentru că nu poţi să te faci de râs. Trebuie să fi retardat de-a dreptul ca să te faci de râs, să fi afonul afonilor care s-a dus acolo doar să guste din paharul celebrităţii fără să înapoieze nimic publicului, fără nici un pic de antrenament. Doar să aibă motiv cu care să se laude la prieteni. Atât.
Încă un studiu marca cercetătorilor britanici
Cercetătorii britanici nu cred că pot să doarmă noaptea dacă nu au făcut un studiu peste zi. Despre femei, despre bărbaţi, despre sexuleţ, despre roata de la căruţă, despre bobul de mazăre, despre hârtia igienică, despre punctul de la sfârşitul propoziţiei, despre tot ce zboară, se târăşte şi consumă bani. La toate studiile care circulă pe internet şi în presă a participat cel puţin un cercetător britanic. Când nu lucrează împreună, unul dintre ei contribuie la studiile cercetătorilor americani. Americanii sunt pe locul doi la capitolul studii, mai au mult de învăţat de la britanici.
Am citit despre un studiu referitor la piţipoancele care sunt mai deştepte decât par. Ok, deştepte e mult spus, dar faptul că n-am găsit nici o frază din care să reiasă că materialistele, să nu le zicem pitzipoance că sună urât, ar fi mai deştepte decât par. Am citit de două ori textul respectiv şi n-am aflat nimic nou.
Deşi sunt ironizate cu orice ocazie, piţipoancele se dovedesc mai deştepte decât am crede atunci când îşi aleg partenerii de viaţă.
O demonstrează un studiu realizat de britanici potrivit căruia femeile cu un IQ scăzut sunt mai predispuse decât cele inteligente să-şi caute bărbaţi bogaţi. Experţii în comportament uman spun că motivul nu este simpla lăcomie, ci nevoia instinctivă de a le asigura un viitor potenţialilor urmaşi.
Zău? Ceva nou se poate… Asta o ştie şi un copil de grădiniţă, nu-ţi trebuie studii superioare ca să ajungi la o asemenea concluzie. Şi de unde mă rog reiese că piţipoancele sunt mai deştepte decât par, că nu reuşesc să pricep?
Numai un cercetător britanic putea să facă un asemenea studiu. Aştept cu interes studiile despre, de ce e căcatul maro.
Unde nu există riscuri?
Riscuri există oricând şi oriunde, nu pot fi controlate şi nici prezise. Pot apărea când ţi lumea mai dragă, fără să primeşti vreun semn înainte. Pe principiul, nu rişti nu câştigi, se pune întrebarea a cărui răspuns probabil că nu există, dar eu îl pun oricum poate cineva are o teorie care poate elucida misterul, unde nu există riscuri în lumea asta? Şi aici mă refer strict la job-uri, căci, după părerea mea, job-urile sunt cele mai pline de riscuri.
Când eşti doctor există riscul să fi judecat/tras la răspundere/concediat pentru orice greşeala care a pus în pericol viaţa unui om. Când eşti poliţist există riscul să fi împuşcat în misiune şi să fi declarat erou naţional. Când eşti pompier există riscul să mori într-un incendiu. Când eşti inginer în construcţii există riscul să se prăbuşească clădirea pe care chiar tu ai proiectat-o. Ca şi zidar există riscul să-ţi cadă ceva în cap sau să simţi durerea gravitaţiei. Ca şi vânzător există riscul să ajungi victima vreunui psihopat care a pus mâna pe un pistol şi e gata-gata să-l folosească dacă nu-i dai toţi banii din casa de marcat. Ca şi chelner există riscul să-i pui o gustare sau o băutură rece unui magnat rus în poală, care te va transforma într-un sac de box pentru gorilele lui. Ca şi programator, IT-ist sau informatician există riscul să ajungi antisocial. Ca şi actor există riscul să ai un lapsus în timpul unei piese de teatru sau în timpul filmărilor. Ca şi gunoier există riscul să inhalezi vreo bacterie. Ca şi sportiv există riscul să-ţi rupi vreun membru inferior sau superior şi îţi poţi lua adio de la performanţă. Şi lista poate continua. La orice activitate pe care o întreprinzi există un risc, fie că e cu grad minim sau maxim de pericol, dar există, şi e acolo, riscul de a păţi ceva.
Există un loc, o activitate, în care să nu existe riscuri? Dacă da, chiar aş vrea să ştiu şi io.
Fiecare înţelege internetul cum vrea
Eu unul m-am săturat să explic şi să mă cert pe tema asta pentru că, unii înţeleg altfel internetul decât mine. De ce să mă chinui eu să explic cuiva ce sunt alea bloguri, de ce scriu eu pe blog sau ce e ăla twitter şi de ce îmi pierd timpul scriind nişte aberaţii în 140 de caractere? De ce să fac asta, n-am niciun benefiu de pe urma unor astfel de explicaţii, mai degrabă nişte dureri de cap decât vreun benefiu! Cine n-a încercat ceva e şi normal să pună întrebări, e şi normal să fie curios să afle cu ce se mănâncă acel ceva. Mi se pare normal ca unul care n-a intrat niciodată pe twitter şi nu ştie la ce e util să se apuce să-l critice. Întâi critici şi apoi îl încerci. Aşa e natura omenească. Să te cerţi cu un astfel de om? Nici vorbă. Îl laşi să vorbească că odată tot s-a plictisi, când va vedea că nimeni nu-l ascultă.
Am obosit să fac de fiecare dată pe dicţionarul şi să zic ce e twitterul, ce e un blog, de ce scriu pe blog şi alte întrebări la fel de tâmpe, încercând să explic pe înţelesul începătorilor, când răspunsul se găseşte la un click distanţă mult mai bine explicat. Nu mai am nici chef şi nici răbdarea necesară să fac asta. Dacă voi nu aveţi atâta creier încât să judecaţi singuri atunci înseamnă că aveţi o problemă. Iar unealta aia magică de căutare numită “Google” la ce credeţi că se foloseşte, mă rog? Nu zic ca să mă laud sau să fac mişto de cineva, ci pur şi simplu pentru că m-am săturat de chestia asta. Puneţi-vă în locul meu, cum v-aţi fi simţit? Să fi întrebat aproape în fiecare zi de ce scrii pe blog şi de ce îţi pierzi vremea pe twitter, nu e tocmai plăcut. Fac asta pentru că-mi place şi pentru că, contrar aşteptărilor tale, mai fac şi nişte bani din chestia asta. Lămurit?
Am ajuns la concluzia că e mai bine să nu mă mai bag în discuţie cu astfel de persoane, nu face bine la sănătate :-)
Aproape în fiecare zi mi se întâmplă asta, deci spuneţi, voi cum aţi reacţiona dacă aţi fi în locul meu şi vi s-ar pune tot felul de astfel de astfel de întrebări cretine?
Chiloţi cu push-up
Astăzi discutăm de chiloţi, mai exact de chiloţi cu push-up. Ce-s ăia? Asta încerc şi eu să aflu. Din când în când mai intru pe magazinul online al lui Cătălin Botezatu uitându-mă după o bluză, un pantalon, ceva fain de îmbrăcat, să văd şi io ce se mai poartă, care mai e moda. Mă uit acolo pentru că, mă gândesc io, dacă nenea ăsta face haine ar cam trebui să aibă în magazinul propriu haine la modă, nu? Şi cum prin mall nu umblu, internetul câştigă la capitolul ăsta.
Astăzi am ajuns, din întâmplare, la secţiunea chiloţi din magazinul lui Bote. Nu, nu-mi trebuie chiloţi, am o colecţie destul de numeroasă şi nu mai am nevoie de încă o pereche, dar m-am uitat din curiozitate. Mi-au sărit în ochi chiloţii cu push-up, chiloţi la care încă încerc să găsesc acel ceva care îi face speciali şi diferiţi faţă de restul chiloţilor. De la ce vine push-up? După engleza mea push = împinge şi up = în sus.
Pe mijloc sunt nişte găuri, ca nişte năsturei, de mărimi diferite – de la mare la mic. Pentru aerisire? Se mulează după “obectul muncii”? Ţi-o face să pară mai mare, sau care e şmecheria la push-up ăsta? Să mă lămurească cineva care ştie, să nu rămân prost. Nu că n-aş putea dormi de grija asta, dar să mă lămuresc şi io odată pentru totdeauna.
