Ideea e că simt eu aşa în sufleţelul meu că încep să-mi epuizez tot materialul pentru blog (ştiu că nu se poate întâmpla aşa ceva, dar aşa simt eu în momentul de faţă. nu e lipsa de inspiraţe) şi aş vrea să ştiu şi părerea voastră, dragi cititori, vizitatori, spammeri şi restul care mai ajungeţi pe aici din greşeală. Ce ar trebui să mai scriu pe evasile.com? Pe ce subiecte să mă mai axez? Cum să scriu ca să fiţi voi pe deplin mulţumiţi iar când închideţi acest blog să spuneţi satisfăcut/ă, “uite am citit o chestie foarte mişto pe net la un gog pe blog”?

Am scris destul de mult până acum, în aproape trei ani de există a acestui umil site, şi cred că a venit momentul şi s-ar cuveni totuşi să întreb şi audienţa, cititorii fideli, aceia puţini care se obosesc să intre aici la mine mai mult din milă, ce ar mai vrea să citească aici?

Până acum am tot scris despre tot felul, despre politică, fotbal, femei, păreri personale despre ce s-a mai întâmplat interesant în frumoasa noastră ţară, dar parcă simt un pic nevoie să mai diversific subiectele. Blogul rămâne în continuare unul generalist, dacă cumva vă gândeaţi că-l transform într-un blog nişat, n-am de gând să fac asta pentru că nu ăsta e scopul acestui blog. Vreau să scriu şi altceva de ce apare de obicei pe aici. Ce anume? Asta vă rog pe voi să-mi spuneţi.

Daţi-mi idei de subiecte interesante.

Când farurile nu-ţi mai bat cum trebuie la 3 metri în faţă, când subtitrarea filmului de la tv e înţeţoşată iar literele alea mici îţi seamănă cu nişte musculiţe care apar şi dispar fără ca să apuci să le distingi cum trebuie, asta deşi televizorul tău e la doi metri în faţa ta, când tot ce e scris la o distanţă mai mare de 10 metri îţi devine aproape imposibil de citit, dacă nu chiar imposibil, atunci poţi spune că ai nevoie de ochelari.

Nu e cel mai bun lucru pe care mi-l doresc, dar trebuie neapărat să fac un consult la ochi şi, cel mai probabil, va trebui să port ochelari o perioadă pentru că încep să stau din ce în ce mai rău cu vederea. Am început să am probleme în a distinge scrisul la o distanţă de nici 10 metri în faţă, abia mai văd clar la distanţă şi nu pot să risc să se agraveze situaţia şi să mă trezesc la 50+ ani că trebuie să port ochelari din cauză că în tinereţe am fost prost.

Ultima dată când am purtat ochelari a fost pe când aveam 5 ani, nici nu mai ştiu cum e să ai o pereche de ochi în plus. Eram mic şi nu mă simţeam deloc în largul meu când îi aveam pe nas, mă dispera la culme că trebuia să-i port dar nu aveam de ales. Trebuia s-o fac pentru că pe vremea aia mă uitam cruciş şi n-aveam încotro.

Se pare că nici acum n-am de ales. Orele petrecute în faţa monitorului se văd. Ştie cineva vreo firmă de ochelari în Cluj unde îmi pot face un consult ieftin şi care are preţuri decente la rame/lentile? Ştiu că fără cel puţin 3 milioane nu scap fără să dau, dar nu vreau să mă duc acolo unde preţurile sunt scoruri de handbal.

Fiindcă 5 reprezintă un număr foarte drag mie, m-am gândit că anul asta să apelez la el pentru a-mi fixa baba prevestitoare de bine. Nu e deloc un număr care să-mi influenţeze viaţa într-un fel sau altul, nu e nici vreo cifră din data mea de naştere, a numărului de la chiloţi ori şosete, nici măcar număr norocos nu-mi e, e pur şi simplu un număr care m-a ajutat de prea multe ori în viaţă ca să nu merite respect. Măcar atâta lucru să fac şi io pentru el.

Şi pentru că io găsesc câte o explicaţie logică pentru orice, normal că am şi o explicaţie despre semnificaţia zilei în care “cum o să-ţi meargă în zîua aia, aşe o să-ţi meargă tăt anu”. Numărul 5 pică vineri. Vineri e zi liberă conform orarului şi a agendei personale, şi e zîua când începe weekend-ul. Nem facultate, nem nimic în program. Aşa că, profitând de ziua liberă mi-am pus baba atunci, convins fiind că aşa o să-mi meargă tot anul. Şi nu încercaţi să mă prostiţi fiindcă ştiu că 99% din populaţia acestei frumoase ţărişoare şi-a fixat baba fix în ziua când freacă duda mai mult. Hai recunoaşteţi, nu vă mai ascundeţi. Toţi suntem aşa, profităm din plin de fiecare bucată de pauză pe care o avem. Auzi, şi cică tot io-s ăla credulul…

Teoretic voi fi liber ca pasărea cerului de baba care tocmai am fixat-o, practic e posibil să-mi găsesc singur ceva de lucru şi nu voi mai putea spune că sunt foarte liber, ceea ce se va întâmpla, căci eu când stau atunci mi se pun toate rotiţele în mişcare şi îmi vin o grămadă de idei, şi nu mă las până ce nu le văd puse în aplicare. Şi voi înjura până ce îmi epuizez tot repertoriul de înjurături iar când mă voi opri voi înjura din nou şi voi blestema zîua când Dochia şi-a dat jos al cincilea cojoc de pe ea.

Când pasiunea şi creativitatea îşi dau mâna rezultă multe lucruri faine şi benefice pentru societate. Astăzi am să vă prezint un om care le are pe amândouă, şi creativ şi pasionat. Un fost coleg de liceu. Alin Lazăr se numeşte el – fashion-designer şi hair-stylist, iar în timpul liber student la FSEGA. Zic în timpul liber pentru că îmi vine greu a crede că economia e domeniul în care va activa în viitor, dat fiind faptul că design-ul, hair-styling-ul şi moda sunt domeniile care îl coafează cel mai bine şi îi scot în evidenţă adevărata lui valoare. M-am bucurat tare mult când i-am descoperit site-ul şi trebuie să recunosc că m-a lovit aşa un val de mândrie când am văzut ce ştie face. Îmi plac oamenii care-şi trăiesc visul şi pasiunea.

Aşa că, fetelor, dacă vreodată veţi avea nevoie de o coafură mişto pentru un eveniment de rang înalt sau ceva de îmbrăcat prin care să ieşiţi în evidenţă, apelaţi cu încredere la Alin. Garantez eu că o să fiţi foarte mulţumite.

Dacă vreţi să luaţi legătura cu el consultaţi www.alinlazar.ro.

În eventualitatea că vă întrebaţi ce caută podoaba mea capilară sub pălăria aia de paie jenibilă din poza de mai sus, m-am gândit că e de datoria mea să dau nişte explicaţii, că aşa se face pe meleaguri ardeleneşti, se dau explicaţii multe şi mărunte. În primul rând, cu riscul de a mă repeta a n-a oară, blogul ăsta îi ca o jucărie pentru mine, o jucărie pe care io o folosesc să-mi relaxez mintea golindu-mi ideile şi gândurile cu ea.
E al meu şi io mi-l gestionez cum vrea muşchiul meu. Capisci? Asta ca să n-avem discuţii care încep cu ‘de ce’. Ok, acum că am stabilit esenţialul să trecem la explicaţia în sine.

Pălăria respectivă e încărcată de istorie, e un adevărat muzeu Antipa de paie. Şi nu o spun eu o spune cel de la care am moştenit-o. Am primit-o de la un italian bătrân care a văzut multe la viaţa lui şi care mi-a spus aşa când mi-a dat-o: “…with this hat I accost a lot of women, wear carefully. I think will be in good hands. “. Cu pălăria asta am agăţat multe femei, poartă-o cu grijă. Cred că va fi pe mâini bune. Nu ştiu dacă a avut dreptate omul, că încă n-am avut curajul să ies cu ea în public, dar am pus-o pe blog că poate aşa o să am şi io succes la femei. Nu de alta, dar m-am cam săturat să primesc numai zâmbete de la ele. Colo măcar un număr de telefon, ceva… că cu zâmbetele nu faci prea multe serios.

Ia să vedem dacă funcţionează pălăria pe blog, iar dacă funcţionează pe blog atunci poa’ a mere şi in public.

Acest post îl scriu pe fondul muzical care se aude de la dragii mei vecini. Unul, elev la şcoala de muzică, exersează la pian ceva de Mozart, Bach şi alţi muzicanţi celebri şi altul îl acompaniază cu bormaşina două etaje mai sus. Am impresia că sunt la un concert de muzică clasică combinată cu heavy metal, dar să trecem peste asta. Tema articolului pe care tocmai ce îl citeşti este VOCAŢIA. Vocaţie pe care eu unul nu mi-am găsit-o, încă.

VOCÁȚIE, vocații, s.f. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune.

Nu ştiu dacă e de rău sau de bine faptul că eu nu mi-am descoperit încă vocaţia, dar, să fiu sincer, nici nu prea îmi pasă că nu am o vocaţie anume. Nu-i vorba că nu pot dormi noaptea de grija asta, nici nu se pune problema, pot dormi, şi încă foarte bine. Mie-mi place să fac multe lucruri, să mă implic în multe activităţi, dar niciodată nu am simţit un fior pe şira spinării care m-a făcut să exclam: “Frate, asta îi ceea ce-mi place”. O activitate în care să pun suflet, n-a existat niciodată.

Cu pictura n-am nicio treabă, cu arta în general n-am nicio tangenţă, cu toate că am luat vreo 5 diplome în şcoala primară şi generală la concursuri de pictură, pe nişte desene pe care eu unul nu dădeam doi bani pe ele.

La muzică sunt total pe lângă. Afonul afonilor. Dacă vrei să spargi geamurile cuiva dă-mi un microfon conectat la vreo 20000 de wati şi ţi le rezolv eu. Fernando de la caransebeş îi fix pix pe lângă ce pot eu. N-am încercat niciodată să cânt şi nici n-o să încerc în viaţa asta, poate într-o altă viaţă – nici acolo.

Într-o vreme mă pasionau aeromodelele, navomodelele, rachetomodelele, modelismul în general. Îmi plăcea să admir şi să mă joc cu machete de rachete, maşini, trenuleţe, bărci, avioane. Mai demult, acum câţiva ani, chiar am început să fac chestii din astea, dar nu-mi ieşeau nici cum şi am lăsat baltă zona asta.

Nu mai continui să înşiruiesc activităţile pe care le fac cu plăcere că nu are rost. Ce mă pune pe gânduri este următoarea întrebare: Oare mai există oameni ca mine, oameni care să nu aibă o vocaţie anume în care să investească timp şi suflet? Şi nu, internetul, berea, distracţia, fotbalul, frecatul mentei, astea nu sunt vocaţii, astea sunt bucuriile vieţii.

Credeţi că dacă m-aş muta pe vasilemanu.ro aş face un pas înapoi? Nu vorbim aici de link-uri pierdute, trafic pierdut şi altele de acest gen.

Nu contează ce m-a îndemnat să fac pasul acesta, o să vin cu nişte explicaţii/motive în caz că se concretizează şmecheria. Acum mă interesează dacă e un pas înapoi.