Author Archives:
Cum să-ţi creşti vizibilitatea printre vecini, iarna?
Sau, într-un limbaj mai popular, cum să te faci mai bine văzut în bloc, cum să ai o imagine mai bună. Dacă imaginea ta nu e tocmai roz din cauza restanţelor la cheltuieli sau de când obişnuiai să dai muzica la maxim, asta e şansa ta să-ţi mai speli un pic din imaginea proastă. Reţeta e simplă, pui mâna pe mătură (sau pe lopată, dacă ai) şi ieşi să cureţi scările de la intrarea în bloc, care sunt adevărate capcane pentru bătrâni, şi nu numai, chiar şi pentru tine, tânăr fiind. Asta dacă nu ţi-a luat-o altcineva înainte, atenţie!, e bătaie mare pe titlul de “bun gospodar” în bloc, mulţi caută să demonstreze că ei îl merită.
Iar dacă vara ai mai multe alternative: tăiat iarba, curăţat gardul, copacii, iarna e mai greu, pentru că ai o singură variantă: curăţatul zăpezii de la intrarea în scara blocului. Dar dacă vrei cu adevărat să ajungi să fi recunoscut ca un bun gospodar în bloc şi să ai o imagine bună printre vecini, vei încerca să te impui cât mai bine şi să arăţi că meriţi acest prestigios şi atât de râvnit titlu. Ştiu, e un pic de muncă, ai de asudat, dar n-am zis că e uşor. Nimic nu e uşor în lumea asta, şi să mergi la baie e greu.
Cel mai bun moment să te remarci şi să dai dovadă că ai spiritul civic în sânge e atunci când nu e nimeni. Simplu, nu? Când eşti doar tu pe teren. Pentru că dacă joci împotriva altcuiva în acest meci împotriva troienelor există riscul să pierzi şi celălalt să fie mai bun gospodar în locul tău, iar tu să fii decât un parazit care îl ţine pe celălalt de poveşti, mai ales din cauza că s-ar putea să aibă unelte mai bune ca ale tale, gen să aibă o lopată şi tu să n-ai, să aibă un măturoi şi tu să te prezinţi cu o măturice din plastic de bucătărie.
Astăzi, când am ieşit din scară, erau doi vecini care se întreceau la datul cu lopata în faţa blocului. Când m-am întors înapoi, nu mai era nimeni, aşa că mi-am zis că acum e momentul meu, acum trebuie să mă impun pentru că am şansa să fiu remarcat de restul vecinilor. Am dat năvală în casă, am pus mâna pe cea mai rea mătură pe care am găsit-o (nu e indicat să foloseşti mătura aia bună) şi am coborât jos să-mi încep munca. La nici 10 minute, timp în care eu am curăţat toată scara de zăpadă şi am făcut-o lună, a coborât un domn pensionar fix pentru acelaşi lucru. Mă vede, şi-mi zice:
- Oh, ai ieşit înaintea mea, pentru asta am coborât şi eu. Trebe’ să dăm zăpada asta că-i periculos rău…
- Da, era să cad de două ori când am ieşit din scară…
Observaţi vă rog cum sunt vecinii, exact ca şacalii care aşteaptă prada. Stau la pândă şi când văd că nu e nimeni la dat cu mătura/lopata, coboară ei să arate cât de buni gospodari sunt.
Desigur, nu e nimic rău în toate astea, e bine că suntem tot mai mulţi care ne batem pentru titlul de “Cel mai bun gospodar în bloc”. Ori suntem gospodari, ori nu mai suntem!
Nu s-ar fi putut evita toate astea?
Am un punct de vedere legat de problemele cauzate de zăpada căzută în cantităţi impresionante prin sudul ţării, acolo unde, de obicei, se întâmplă toate nenorocirile şi calamităţile naturale, noi aici în Transilvania avem norocul să fim feriţi de astfel de probleme.
Deci a nins. Mult. Nu e ceva ieşit din comun, în fiecare an ninge, nu e ceva de care să fim surprinşi. Şi, aşa cum e normal într-un stat cu statut european cum e România, au rămas câteva drumuri blocate, sate izolate cu case înghiţe de infernul alb. Imagini apocaliptice pe care nici măcar în filme nu ţi-e dat să le vezi. Armata a ieşit ca în fiecare an să-i ajute pe oameni, jandarmii au făcut-o, suporterii au pus şi ei umărul, Becali a băgat şi el mâna adânc în buzunar şi s-a dus cu ajutoare să contribuie şi el. Unii dintre localnici au pus mâna pe lopata, alţii au preferat să stea la căldurică şi să aştepte până-i deszăpezeşte statul prispa casei.
Becali a deszăpezit un sat, două, trei, dar nu poate să deszăpezească toată ţara. O fi el guraliv şi antipatic pentru cei mai mulţi dintre noi, dar în astfel de cazuri trebuie să avem tot respectul pentru tot ceea ce face şi să ne scoatem pălăria în faţă lui. El e genul de om mai sufletist, care se simte mai aproape de oameni şi simte nevoia să-i ajute pe cei chinuiţi de soartă. Problema e că el face două lucruri bune şi alte două rele, iar oamenii, bineînţeles, că le văd numai pe alea rele şi le uită pe alea bune. Vă mai aduceţi aminte că omul ăsta a construit un sat de la zero după inundaţiile din nu ştiu ce an? Ştirea aceea a fost una din categoria lucrurilor bune, dar care a trecut ca vântul şi nimeni n-a prea băgat-o în seamă. În schimb, mulţi îl ştiu de personajul guraliv şi virulent de la televizor, cel care distruge Steaua, omul care înjură ca un birjar şi se ceartă cu toată lumea. Lumea e rea.
Şi totuşi, nu s-ar fi putut evita toate astea, mă refer aici la satele izolate? Ce făcură oamenii ăia de au ajuns cu casele înghiţite de tăvălugul alb PÂNĂ SĂ AJUNGĂ ÎN SITUAŢIA ACTUALĂ, au stat şi s-au uitat pe fereastră cum ninge, şi ninge, şi ninge, şi tot ninge? N-au ieşit şi ei din oră-n oră cu lopata să-şi cureţe poteca din faţa casei, că eu să stau la sat, primul lucru pe care l-aş face aş ieşi cu lopata în mână şi m-aş apuca de treabă. Zi şi noapte, dacă e nevoie. Din oră în oră, din jumătate în jumătate de oră, de câte ori trebuie. N-aş sta în casă şi m-aş uita pe fereastră cum creşte zăpada şi-mi ajunge la fereastră. Nu ştiu, întreb şi eu, nu dau cu parul.
Şi hai să nu mai fim plini de civism şi să arătăm că ne pasă dând zăpada din faţa blocului, în semn de solidaritate cu oamenii ăia amărâţi din satele izolate, că nu demonstrăm nimic cu asta, doar că suntem nişte mari ipocriţi. Nu mai bine facem cumva să strângem nişte alimente şi să le trimitem, cumva, că de asta au ei nevoie acum?
Din păcate, recunosc, nu mă pricep deloc să organizez acţiuni din astea şi nu mă pricep nici la logistică, dar cu un pachet de făină, mălai, un borcan de dulceaţă, de zacuscă, orice, pot contribui şi eu oricând.
foto: tolo.ro
Amintiri din epoca Kodak
Luaţi-vă adio de la Kodak pentru că nu veţi mai auzi de el – în ianuarie a demarat procedura de intrare în insolvenţă, iar brandul Kodak cel mai probabil va intra în istorie, asta dacă nu vine un investitor la fel de nostalgic ca noi care să-l revitalizeze şi să-i de-a strălucirea de altădată, când era un important pilon în imortalizarea momentelor cheie ale vieţii cu o cameră foto. Această companie a definit practic noţiunea de fotografie, a fost pionierul ei, un pionier care nu a reuşit să ţină pasul cu “noua generaţie”, Nikon, Canon şi alte mărci de renume, nu s-a adaptat vremurilor de azi şi a pierdut. Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie ce a însemnat Kodak pentru noi toţi, fiindcă indiscutabil este o pierdere imensă pentru întreaga lume. Sunt convins că în acest moment toţi aveţi cel puţin două poze kodak printr-un album foto prăfuit sau chiar un film păstrat amintire, dacă nu chiar aţi păstrat şi aparatul foto vechi.
Când te gândeşti la Kodak primul lucru care îţi vine în minte este cuvântul amintiri. Dacă deschidem sertarul unde ne ţinem albumele foto (toată lumea trebuie să aibă unul), nu avem cum să nu dăm peste ceva de Kodak. Înainte de apariţia şi viralizarea aparatelor foto digitale, părinţii noştri scoteau aparatul foto bătrân, pe film, dintr-o husă neagră de piele la fiecare mare eveniment în familie, sărbătoare sau zi de naştere şi începeau să facă poze în stânga şi-n dreapta. Toţi trebuia să aibă câte o poză, era literă de lege, nimeni nu pleca acasă nefotografiat, iar acum când deschidem acum albumul foto devenim nostalgici. Am două sertare de albume foto, plus câteva sute de poze care n-au loc albume. Poze vechi, alb-negru, de dinainte să mă nasc, de când mama şi tata erau tinerei, iar eu nu eram în plan.
Bătrânul aparat foto învelit în clasica husă de piele neagră era un accesoriu nelipsit din vacanţele la mare, munte şi concediile în străinătate pe vremuri. Aveam tot timpul câte două, trei filme de rezervă la noi, oriunde plecam, dar de multe ori tot nu ne ajungeau. Făceam câteva sute de poze, iar când ajungeam acasă, a doua zi dădeam fuga la magazin să le developăm. Aşteptam 4-5 zile până erau gata, uneori chiar şi o săptămână, dar emoţia de pe drum în ziua ridicării plicului cu pozele era de nepreţuit, ca un adevărat moment kodak. Ce vremuri…
Într-o lume în care fotografia a ajuns digitalizată, iar toate pozele noastre ajung acum într-un album foto virtual sau găzduite într-un folder pe o partiţie de pe hard-ul PC-ului sau laptopului din dotare, existând şansa ca oricând să rămânem fără ele din cauza unor probleme de natură tehnică, parcă ne e dor de fotografiile clasice pe care le puneam în albume şi acolo rămâneau pe vecie, fără să stăm cu teamă că le putem pierde oricând dacă se strică hard-disk-ul sau se întâmplă vreo nenorocire cu facebook.
Sunt curios, mai face cineva poze pe film şi le developează?
Şi câteva imagini cu aparatul foto pe film, aşa, din categoria oldies but goldies.
A crescut rata şomajului, hai la proteste că timp este destul
Rata somajului a fost de 5,26 la suta in prima luna a acestui an, cu 0,14 puncte procentuale in crestere fata de luna decembrie. Romania numara, in total, peste 470.000 de someri, potrivit datelor Agentiei Nationale pentru Ocuparea Fortei de Munca (ANOFM).
Decât 470 de mii de şomeri la început de 2012. Mâine hai cu toţii la Universitate, umpleţi pieţele oraşelor. Să protestăm, păi se poate aşa ceva? Jos guvernul, jos Băsescu.
Şi un banc de sezon, în ton cu această ştire: De ce sunt aşa mulţi protestatari în România? A crescut rata şomajului.
